În cele nouă luni de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, obiectivele principale ale agendei sale au devenit destul de clare: diminuarea influenței Statelor Unite în străinătate, pentru a crea un mediu favorabil dictatorilor, și folosirea totodată a Guvernului și a forțelor armate pentru a instaura o dictatură acasă. Va funcționa?
Succesul planului lui Trump depinde de modul în care îl privim sau, mai degrabă, de eventualitatea în care alegem să nu îl privim. În cel mai rău caz, americanii aleg să nu observe și privesc în altă parte, în timp ce vecinii și colegii lor de muncă sînt luați pe sus în razii anti-imigrație și orașele lor devin militarizate, pentru ca mai apoi să pretindă că nu au avut altă opțiune decît să renunțe la democrație.
Pretexte se vor găsi. Și s-au găsit deja, cel mai vizibil, cu minciunile răsunătoare despre criminalitatea urbană și – după cum am văzut în urma asasinării activistului de dreapta Charlie Kirk – prin exploatarea selectivă a violenței politice.
Să nu facem greșeala de a confunda pretextele cu strategiile politice subiacente. Depinde de noi dacă tranziția către autoritarism va reuși în SUA. În paradigma Trump, totul este un reality show, iar noi sîntem doar niște figuranți neînsemnați, fără replică, mereu în plan secund.
Numiți-o „demonstrație de forță". Așa au fost descrise (mult prea des) desfășurările de trupe ale Gărzii Naționale (și ale pușcașilor marini) în orașele americane. Dar ce fel de forță este aceasta? Și ce fel de spectacol? Și cum putem înceta să-l vedem ca pe un „spectacol” în care noi nu jucăm nici un rol?
Desfășurările militare sînt în mod evident ilegale și menite să intimideze. Chiar dacă subordonarea totală a actualei Curți Supreme față de Trump va face ca procesele să aibă un impact minim, ceea ce li se ordonă soldaților să facă încalcă în mod clar vechiul și, pe bună dreptate, apreciatul precedent conform căruia armata nu trebuie utilizată pentru aplicarea legii. Desfășurarea trupelor în acest scop trădează rațiunea de a fi a forțelor armate, care este apărarea unei țări împotriva atacurilor.
Și totuși, intimidarea depinde în mare măsură de noi. Alegem să ne lăsăm intimidați?
Mulți oameni, cum ar fi lucrătorii fără documente – sau cei care doar arată ca și cum s-ar încadra în acest profil – au motive întemeiate să se teamă și să stea ascunși. Dar mulți dintre noi, atît cetățenii, cît și, mai ales, oficialii aleși la nivel de stat, avem obligația de a gîndi și de a reacționa în mod creativ.
Ceea ce înseamnă, pentru început, să nu ne lăsăm cooptați în acest „spectacol”. Riscul e ca militarismul nostru instinctiv să ne poarte, fără să ne dăm seama, spre fascism. Soldații beneficiază de simbolismul patriotic. Dar atunci cînd hoinăresc prin orașele americane, ei nu apără țara. Folosirea unor prim-cadre cu soldați solemni și chipeși, pentru a ilustra știrile despre auto-invazie, nu este o alegere editorială neutră. Dimpotrivă, promovează percepția că, în fond, soldații „se supun pur și simplu ordinelor” și își îndeplinesc datoria patriotică.
De fapt, aceste desfășurări urbane sînt echivalentul politic al unui fitil aprins. Prin trimiterea de trupe din oraș în oraș, administrația Trump creează probabilitatea statistică a unui incident – sinuciderea unui militar, un caz de foc fratricid, împușcarea unui protestatar – care poate fi folosit pentru a fabrica o criză și mai gravă.
Pentru a preveni acest rezultat, trebuie să vedem unde duce pasivitatea. Dacă nu comunicăm cu prietenii și cu rudele noastre din armată despre riscuri, sîntem complici la utilizarea lor – eventual, abuzivă – în slujba autoritarismului. Dacă ne lăsăm intimidați de „demonstrația de forță” a lui Trump, îl sprijinim în realizarea unei intenții pe care, singur, nu ar putea-o duce la capăt.
Scriu aceste rînduri în Dnipro, Ucraina, în timpul unei alerte de raid aerian. Aveam de terminat o lucrare academică, iar proiectul pe temă istorică care m-a adus aici nu a fost tocmai înlesnit de faptul că unii colegi erau mobilizați în armată, iar alții erau epuizați de nesomn, după zile și nopți de atacuri cu drone și rachete. Și totuși, au venit cu toții.
Menționez acest lucru fiindcă ne ajută să menținem o perspectivă corectă. Ucraina este invadată de Rusia. Nimeni nu invadează America. SUA nu poate fi invadată decît de ea însăși.
Iar dacă acest lucru se va întîmpla, depinde de noi: dacă vom alege să vedem logica întregului ansamblu, să spunem lucrurilor pe nume, să vorbim unii cu alții și să continuăm eforturile de apărare a democrației, a decenței și a valorilor umane – sau nu. Întrebarea e, desigur, dacă curajul civil poate fi canalizat într-o formă eficientă de rezistență democratică.
Sistemul federalist al Americii ne dă motive de speranță. După ce Congresul a adoptat legislația privind drepturile civile în anii 1960 pentru a desființa ordinea politică rasistă Jim Crow din Sud, Partidul Republican a evocat „Drepturile statelor” ca slogan electoral și ca strategie de a se opune autorității federale. Acum lucrurile s-au schimbat: Republicanii sprijină pe deplin utilizarea de către Trump a puterii federale împotriva universităților, instituțiilor media, cabinetelor de avocatură și municipalităților, în timp ce guvernele statelor democrate devin un bastion anti-autoritar. De exemplu, respingerea de către guvernatorul statului Illinois, J.B. Pritzker, a desfășurării de trupe ale Gărzii Naționale în Chicago l-a forțat pe Trump să renunțe (pentru moment, cel puțin).
Acest refuz de a pune în aplicare politica guvernului federal, numit uneori „secesiune soft”, pregătește terenul pentru o confruntare între guvernele statelor și administrația Trump pe teme care variază de la modul de desfășurare a alegerilor la sănătatea publică și la schimbările climatice. Soarta democrației americane – dacă nu chiar a Americii însăși – ar putea depinde de rezultatul acestei confruntări.
Timothy Snyder, autor și editor a 20 de cărți, deține Catedra inaugurală de Istorie Europeană Modernă la Munk School of Global Affairs and Public Policy din cadrul Universității din Toronto și este membru permanent al Institute for Human Sciences (IWM) din Viena.
traducere de Matei PLEȘU
Credit foto: Wikimedia Commons
