Imaginea summit-ului de săptămîna aceasta dintre Donald Trump și Xi Jinping a fost atent regizată pentru a semnala paritatea dintre Statele Unite și China. Trump, primul președinte american care a vizitat China continentală după aproape un deceniu, a fost însoțit de o delegație de directori executivi americani — printre care Elon Musk de la Tesla (împreună cu fiul său, X), Tim Cook de la Apple, Kelly Ortberg de la Boeing și Jensen Huang de la Nvidia – ale căror afaceri depind de menținerea unor relații bune cu Republica Populară Chineză. Aceștia au fost întîmpinați cu fast în Sala Mare a Poporului.
Dar componenta (mai puțin fotogenică) a summit-ului ar putea fi mai importantă. Dacă întîlnirea va reuși să consolideze două rezultate – un armistițiu comercial sino-american mai durabil și o cale către redeschiderea Strîmtorii Ormuz –, ea va oferi economiei mondiale ceea ce îi lipsește de un an și jumătate: o reducere a „riscurilor de coadă” [riscuri extreme, cum ar fi evenimente economice care survin rar, dar au un impact financiar major – n. trad.].
În ceea ce privește comerțul, acordul de la Busan din octombrie 2025 dintre SUA și China a oprit aplicarea majorității taxelor vamale punitive ale lui Trump, China acceptînd să relaxeze controalele asupra exporturilor de pămînturi rare. Implicațiile economice ale unui acord la nivel de summit pentru prelungirea acestui armistițiu pînă în 2027 ar fi greu de supraestimat. China prelucrează aproximativ 85% din pămînturile rare ale lumii și peste 90% din magneții din pămînturi rare – componente utilizate în fiecare vehicul electric, turbină eoliană, avion de vînătoare F35 și accelerator AI Nvidia (o platformă avansată de procesare a datelor). O aprovizionare stabilă elimină o constrîngere majoră pentru mai multe industrii occidentale simultan.
Beneficiarii probabili sînt ușor de identificat. Boeing, care nu a mai văzut comenzi din China din 2019, ar putea anunța în sfîrșit genul de achiziție de aeronave care ajunge pe prima pagină a ziarelor și cu care Trump se poate lăuda acasă. Apple ar obține o aprovizionare mai fiabilă cu magneți din pămînturi rare pentru toate produsele sale, de la difuzoare la module optice pentru camere foto. Tesla ar beneficia de reguli mai clare pentru gigafabrica sa din Shanghai, care produce acum mai mult de jumătate din producția sa globală. Iar fermierii americani – un electorat pe care Trump nu-l poate ignora – și-ar recîștiga accesul la piețele chineze de import de soia și cereale, care și-au redirecționat discret comenzile către Brazilia și Argentina.
Pentru China, beneficiul cel mai evident este o mai mare previzibilitate. Cele mai mari costuri suportate în ultimul an și jumătate nu s-au datorat vreunei politici anume a SUA sau vreunei declarații a lui Trump, ci valului de incertitudine pe care acesta l-a răspîndit asupra economiei globale. Un regim stabilizat ar permite companiilor din întreaga lume – nu în ultimul rînd exportatorilor chinezi – să reia planificarea corporativă normală.
Al doilea potențial beneficiu se referă la Strîmtoarea Ormuz. Agenția Internațională pentru Energie a descris închiderea efectivă a strîmtorii de către Iran ca fiind cea mai mare întrerupere a aprovizionării din istoria pieței mondiale a petrolului. Prețul mondial al petrolului este acum cu aproximativ 50% mai mare decît înaintea războiului SUA-Israel împotriva Iranului. Aproximativ 20% din petrolul transportat pe mare și din gazul natural lichefiat trec în mod normal prin strîmtoare, iar în 2024, 84% din acest țiței mergea spre Asia, din care aproape 70% spre China, India, Japonia și Coreea de Sud.
Astfel, daunele au fost distribuite inegal. Bangladesh se confruntă cu ceea ce unii analiști descriu ca fiind condiții similare unei recesiuni. Pakistanul și Vietnamul raționalizează energia. Companiile aeriene asiatice au majorat tarifele ca răspuns la costurile mai mari ale combustibilului. Și, avînd în vedere că peste 30% din uree trece în mod normal prin Ormuz, prețurile îngrășămintelor au declanșat alarme privind securitatea alimentară de la Cairo la Manila.
Dacă summit-ul creează condițiile pentru o redeschidere durabilă a strîmtorii – în condițiile în care China ar exercita presiuni asupra Iranului în calitate de cel mai mare client al său de petrol și SUA ar ridica contrablocada asupra porturilor iraniene –, economia globală ar recîștiga aproximativ o cincime din aprovizionarea sa cu hidrocarburi. Economiile emergente cele mai afectate ar beneficia imediat de prețuri mai mici pentru petrol, îngrășăminte și prime de asigurare de transport.
Sînt necesare, totuși, trei precizări. În primul rînd, relaxarea de către China a controalelor asupra exporturilor de pămînturi rare va rămîne parțială – pentru a descuraja viitoare escaladări ale taxelor și controale asupra exporturilor din partea SUA, dar și acțiuni ale europenilor și ale altor părți care ar susține astfel de măsuri americane sau ar introduce măsuri proprii. Pentru a împiedica alte părți să acumuleze stocuri mari, China va menține probabil exporturile de pămînturi rare suficiente pentru a susține utilizarea curentă, dar nu și acumularea strategică.
În al doilea rînd, orice s-ar întîmpla cu Strîmtoarea Ormuz va depinde de un armistițiu care s-a dovedit fragil. Iranul a demonstrat că poate închide Ormuzul după bunul său plac, iar acest semnal nu va fi uitat. În cele din urmă, orice înțelegere încheiată la summit ar putea fi anulată atunci cînd președintele american, renumit pentru firea sa nestatornică, se va întoarce la Washington.
În orice caz, cel mai important rezultat al summit-ului ar putea fi unul pe care titlurile ziarelor îl omit. De un an și jumătate, procesul decizional al companiilor – privind amplasarea fabricilor, nivelul stocurilor, diversificarea furnizorilor, angajarea de personal – a pornit de la premisa că sistemul comercial global se fragmentează progresiv. Costurile acestui calcul sînt evidente peste tot, de la noile fabrici ale gigantului auto chinez BYD din Thailanda și Vietnam la investiția TSMC de 165 de miliarde de dolari pentru o fabrică de semiconductori în Arizona, mutarea asamblării iPhone-urilor de către Apple în India și duplicarea capacităților în multe alte sectoare.
O relație economică stabilă între SUA și China nu ar inversa aceste decizii (multe considerente geopolitice sînt valabile pe termen lung), dar ar încetini următoarea rundă de fragmentare. Firmele care au construit „cîte două din fiecare” produs [referire la redundanță sau rezerva de siguranță – n. trad.] ar putea găsi un echilibru mai bun între eficiență și reziliență.
Călătoria lui Trump în China și vizita planificată a lui Xi în SUA din septembrie nu vor pune capăt erei competiției strategice. Dar dacă aceste summit-uri vor reduce probabilitatea unor accidente sau escaladări – cum ar fi o extindere a embargoului american asupra cipurilor, o oprire bruscă a livrărilor de metale rare sau o criză a transporturilor maritime care se transformă în ceva și mai grav –, ele vor fi contribuit la economia mondială mai mult decît majoritatea summit-urilor recente. Într-un an în care atît de multe lucruri au mers prost, aceasta ar fi o perspectivă binevenită.
Shang-Jin Wei, fost economist-șef la Banca Asiatică de Dezvoltare, este profesor de Finanțe și Economie la Columbia Business School și la Columbia University’s School of International and Public Affairs.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
