Tenisul e o luptă în cușcă, fileul e doar o păcăleală, o plasă de prins fraieri. Tenisul e cel mai greu sport, adunînd fizicul și psihicul, și asta o spune un fan de ciclism, care e, cum se tot zice de vreo sută de ani, un sport de ocnași. Ciclismul martirizează trupul. Dar tenisul e distructiv mai ales pe dinăuntru, dincolo de schizofrenia prestației corporale – accelerează, frînă, accelerează, frînă! Oriunde ai o a doua șansă într-o competiție, un alt meci, niște recalificări, ceva. La tenis e ca la gladiatori – ai pierdut, ești mort. Să trăiești o viață întreagă cu această sabie deasupra capului, imaginați-vă! Așa că atunci cînd decizi să pui capăt acestei nebunii în care la capătul fiecărei săptămîni îți organizezi o înmormîntare e ca și cum te-ai naște din nou. Sorana nu era la a doua tinerețe, era la a doua copilărie. Cînd a hotărît că 2026 va fi ultimul ei an în circuit a venit din nou pe lume. Sorana era un bebeluș. Cu tot ce vine la pachet. Bucurie, curiozitate, energie, lipsa complexelor, absența fricii de „moarte”. Un astfel de om e furtuna perfectă pentru adversare, care îi știau jocul, angoasele, limitele. Și au aflat că nu știu nimic. Așa a ajuns pînă în semifinale la Roma, trecînd de nume mari, între care Sabalenka, liderul mondial. Sorana era altcineva. Era ca pe droguri. Unii au îndrăznit chiar să îi sugereze să nu se retragă. Dar ea a insistat că nu revine asupra a ceea ce promisese. Deșteaptă, Sorana. Știa. Știa că efectul unui astfel de halucinogen trece rapid și trece natural. Copilul Sorana a crescut rapid odată cu treptele urcate la Foro Italico. Și dintr-o dată au reapărut temerile, gîndurile, vibrația aceea care se ițește, veninoasă, în preajma unui mare succes. În penultimul act, Coco Gauff a învins-o, dar, de fapt, Sorana s-a bătut singură, dat fiind numărul mare de greșeli neforțate. Sorana redevenise Cîrstea. L’Équipe îi dedicase aproape o pagină. Se vorbea despre „pensionara” care calcă totul în picioare. A fost prea mult. În tenis, cine n-are mintea la locul ei joacă și cu adversara, și cu sine. La una contra două nu bate nimeni. Dar Sorana are aceeași șansă ca și pînă acum: să nu mai aibă nimic de pierdut. Să se bucure. Și să nu-și facă speranțe. Speranțele se vor face singure.
