Astăzi a avut loc simularea examenului de bacalaureat 2026. S-a dat... Stați, de ce săriți cu gura că simularea a fost în urmă cu săptămîni și că acum mai sînt doar cîteva pînă la examenul propriu-zis? Chiar s-a dat azi! Simularea de rezervă. Pentru școlile în care prima simulare a fost boicotată de profesori, ca un fel de prefață a unei eventuale greve. Nu știu cîte școli au fost în această situație. Dar nu chiar multe. Însă o parte din ele au cerut, iată, să se organizeze pentru ele o altă simulare națională, cu subiect unic. Cine să corecteze? Păi, aceiași profesori care au boicotat simularea inițială. Deci o corectură la nivelul școlii, nu randomizată, pe platforma națională oficială.
Nu spun că profesorii nu au motive să fie nemulțumiți. Școala românească își consumă oamenii prin salarii, birocrație, instabilitate. Problema nu e nemulțumirea. Problema e forma pe care o ia cînd, din dorința de a arăta că nu mai participi la joc, ceri, peste cîteva săptămîni, încă o rundă a aceluiași joc, numai pentru tine.
Boicotul are o logică dacă produce o absență clară, asumată, apăsătoare. Dacă spui: nu intru în mecanism, fiindcă mecanismul trebuie să simtă lipsa mea. Dar cînd, după ce ai refuzat simularea, soliciți o simulare de înlocuire, cu subiect unic, cu organizare specială și cu corectare locală, mesajul se încurcă. Nu mai seamănă cu un protest, ci cu o reprogramare. Nu mai e un gest de forță, ci un fel de „Am lipsit motivat, cînd pot să dau lucrarea?”.
Evident, la mijloc sînt elevii. Ei au nevoie să știe unde se află, ce nu stăpînesc, cît mai au de recuperat. Simularea nu e sfîntă, dar poate fi un termometru util. Numai că tocmai aici apare absurditatea. În numele unei cauze a profesorilor, ai lipsit elevii de un exercițiu comun, apoi, tot în numele grijii față de elevi, ceri refacerea exercițiului. Întîi le spui că absența ta e necesară. După aceea le explici că prezența ta e, totuși, indispensabilă. E un dans pedagogico-sindical în doi pași contradictorii: unul, hăis, altul, cea.
Îmi amintesc de Lolek și Bolek. Nu pentru că cei doi ar fi avut vreo vină în sindicalismul nostru școlar, ci pentru că situația pare un episod de desen animat mut, cu doi băieți hotărîți, care pornesc să blocheze un pod, îl blochează, se felicită, după care își dau seama că tocmai ei aveau treabă pe partea cealaltă. Și atunci, cu aceeași seriozitate, construiesc încă un pod, de rezervă. Nu unul de piatră, mai trainic și mai frumos, ci unul mai mic, mai improvizat, poate și mai strîmb, dar al lor. Numai că, în viața reală, pe pod trec elevi, nu personaje desenate.
Mai este și chestiunea corectării. Dacă simularea națională are un sens, el stă în ideea unei minime comparabilități. Randomizarea și corectarea pe platformă creează măcar impresia sănătoasă că lucrarea elevului nu se întoarce, ca un porumbel dresat, exact la cuibul din care a plecat. Cînd corectarea rămîne în școală, exercițiul devine mai familiar, poate mai comod, dar și mai puțin relevant. Elevul nu mai află cum e privit de un corector din afară, ci cum îl vede, probabil, același univers mic.
Știu, se poate spune că e mai bine decît nimic. Așa este. În educație, „mai bine decît nimic” a devenit de mult o politică publică. Avem programe mai bune decît nimic, platforme mai bune decît nimic, reforme mai bune decît nimic, evaluări mai bune decît nimic. Doar că, la un moment dat, din toate aceste improvizații rezonabile se adună un mare nonsens.
Poate că o grevă, un protest, un boicot sînt uneori necesare. Dar ele trebuie să știe ce vor să spună. Altminteri, ajung să vorbească pe două voci, ca Lolek și Bolek în versiune administrativă: unul trage de sistem să se oprească, celălalt îl roagă să mai pornească o dată, dar numai pentru școlile care au rămas în stație. Iar elevii, între timp, se uită la ceas. Pentru ei nu mai e simulare. E aproape examen.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
