Cea mai recentă criză a energiei ne pune pe toți pe gînduri, și nu în mod nejustificat. Cantități uriașe de petrol pot întîrzia să fie livrate, caz în care stocurile se împuținează, producția trebuie redusă, prețurile cresc, iar blocajele devin iminente. Această criză scoate la iveală, încă o dată, faptul că societățile contemporane depind de un întreg sistem de exploatare a naturii ce constă în extragerea, transformarea, înmagazinarea și distribuirea resurselor naturale. Chiar și atunci cînd, precum în ultimele săptămîni, acest sistem devine disfuncțional, cînd mecanismele sale nu mai funcționează ca unse, un lucru rămîne, în mod paradoxal, de nezdruncinat: convingerea omului contemporan, mai mult sau mai puțin explicită, că natura nu este, în fond, decît un imens rezervor de energie care îi stă la dispoziție și pe care are dreptul, ba chiar obligația, să îl folosească pînă la epuizare. Natură, resurse, energie – cum au ajuns acești termeni să stea într-o relație atît de strînsă, aparent inevitabilă, la nivelul înțelegerii noastre comune? A medita asupra acestei relații, a înțelege istoria din care face parte și, odată cu ea, rețelele conceptuale în interiorul cărora natura a dobîndit sau ar putea dobîndi un înțeles: iată un posibil mod de întrebuințare a acestei crize energetice globale.
Se poate spune, fără a exagera prea mult, că istoria gîndirii europene (pentru a ne limita la acest spațiu) s-ar putea scrie și ca o istorie a unor modalități succesive de a înțelege natura. Dacă la un capăt al acestei istorii se află omul contemporan, căruia natura i se arată, mai cu seamă, drept o gigantică sursă de energie, la celălalt capăt îl găsim pe omul Greciei antice, care, mirat de măreția și multiplicitatea aspectelor naturii – căreia, pe limba sa, îi spune physis –, începe să filozofeze. În fapt, termenul energie, pornind de la care înțelegem astăzi natura, provine din termenul energeia din greacă veche, care desemnează actualizarea unei capacități sau potențe latente, dynamis. Poate nu întîmplător, tocmai la energeia (și la perechea sa conceptuală, dynamis) apelează Aristotel, acum mai bine de două mii de ani, pentru a înțelege physis-ul. Totuși, să nu ne iluzionăm: de la physis-ul înțeles ca energeia la natura înțeleasă ca energie distanța este colosală.
Meditația cu privire la natură este maniera în care, în Grecia antică, filozofia pășește în lume. Se pare că, îndeobște, titlul lucrărilor primilor filozofi, al presocraticilor, ar fi fost „Despre natură” (Peri physeos), fapt care atestă o anumită vibrație, o sensibilitate aparte, caracteristică omului grec și lumii acestuia, în ceea ce privește natura. Or, poate cea mai sistematică investigație cu privire la physis pe care o oferă cultura greacă este cea pe care Aristotel o realizează în Fizica, unde încearcă să gîndească entitățile naturale prin raportare la lucrurile fabricate, adică produse pe calea unei arte (techne).
În viziunea lui Aristotel, atît lucrurile fabricate, cît și entitățile naturale pot fi gîndite drept compuși alcătuiți dintr-o materie (hyle) și o formă (morphe). Totuși, entitățile naturale diferă de lucrurile fabricate prin felul în care apar pe lume. Dacă în domeniul unei arte meșteșugarul este cel care, prin activitatea sa productivă, imprimă o anumită formă (a unui scaun, de pildă) unei materii (o bucată de lemn), în domeniul physis-ului avem de-a face tot cu o asemenea imprimare, doar că, în acest caz, sursa mișcării, a transformării, nu mai este una externă, ci una internă: o sămînță, de pildă, are dintru început în ea însăși, ca potențialitate, forma plantei pe deplin dezvoltate, plantă care va deveni, la un moment dat, prin propria-i creștere. În fine, și cea mai importantă caracteristică a entităților naturale este formulată de Aristotel tot prin raportare la domeniul lucrurilor fabricate. Dacă în domeniul unei arte activitatea productivă a meșteșugarului are un anumit scop (telos), de pildă fabricarea unui scaun, atunci, afirmă Aristotel, creșterea, care reprezintă felul în care entitățile naturale se dezvoltă și ajung să fie ceea ce sînt, trebuie să aibă și ea un scop: scopul seminței, de pildă, ar fi acela de a deveni, prin creștere, o plantă în toată regula, pe deplin dezvoltată.
Ideea că entitățile naturale au un scop către care tind este formulată de Aristotel și dintr-un alt unghi, acela al raportului dintre potență și actualizare, dintre dynamis și energeia. Din această perspectivă, sămînța de grîu este un spic în potență, la fel cum ghinda este un potențial stejar. Creșterea, în acest caz, înseamnă tocmai actualizarea unui dynamis latent, adică faptul că o anumită materie ajunge, prin schimbare, să capete forma care îi este proprie. Sigur, despre potență și actualizare putem vorbi și în domeniul lucrurilor fabricate, în sensul că o bucată de bronz este în potență o statuie. Totuși, dacă această potență a bucății de bronz poate fi actualizată doar prin intervenția externă a unui meșteșugar, ceea ce este propriu physis-ului este tocmai actualizarea de sine, tinderea inerentă către propria finalitate, către forma finală corespunzătoare. Înțelegem astfel că, pentru Aristotel, entitățile naturale au propriile lor capacități, propria lor „agendă”, dacă se poate spune așa. În acest cadru, natura este autonomă, autosuficientă, în sensul că își urmărește propriile scopuri. Chiar dacă entitățile naturale ajung adesea să servească drept materie necesară pentru diversele procese productive ale omului, ele sînt, în ultimă instanță, mai mult decît suma propriilor lor putințe de a fi folosite într-o manieră instrumentală de către om.
Această înțelegere a naturii pe care cultura greacă o oferă prin Aristotel face loc, în perioada medievală, uneia diferite. Omul medieval nu mai resimte natura drept physis, ci în calitate de creație. În acest cadru de înțelegere, entitățile naturale ajung să fie pe lume în virtutea faptului că au fost create de Dumnezeu, fiind, astfel, creaturi. În această calitate, ele stau mereu într-o relație cu ființa increată, cu Creatorul. De aceea, se poate spune că înțelegerea medievală a naturii reprezintă o și mai categorică poziționare față de o idee pe care și Aristotel o împărtășea, aceea că putem înțelege natura doar prin analogie cu lucrurile fabricate și procesele productive care le corespund. Acum, însă, nu mai este vorba despre o simplă analogie, căci natura este un lucru fabricat, un artefact, ce-i drept, divin, adus în ființă de către Dumnezeu. Or, această manieră de a concepe natura o privează de acea autosuficiență care îi fusese recunoscută în lumea greacă: scopul, telos-ul care îi fusese atribuit mai înainte este acum relocat și înțeles drept plan divin. Totuși, natura continuă să aibă, în relație cu omul, ceva al ei, ceva propriu, o anumită înzestrare divină, o anumită aură care îi inspiră omului respect și îi impune o anumită distanță. Astfel, o tensiune începe să se instaleze între natură și om, tensiune ilustrată deja, într-un sens, în Geneză, unde Dumnezeu îi conferă lui Adam nu numai stăpînirea asupra naturii, ci și datoria de a o cultiva și întreține.
La rîndul ei, înțelegerea medievală cu privire la natură face loc, treptat, în secolele XVI-XVII, unei concepții care provine dintr-o tradiție ce îl are drept înaintaș pe Francis Bacon și care s-a coagulat în mod decisiv odată cu Galilei și Newton. E vorba de tradiția științifică din modernitatea timpurie, al cărei program este anunțat în scrierile lui Bacon, în special atunci cînd vorbește despre cercetarea naturii pe calea experimentului, cercetare care ar fi menită, în cele din urmă, să „stăpînească natura în practică”, punînd-o „sub constrîngere” și provocînd-o, astfel, să cedeze secretele „din înseși măruntaiele” ei (New Atlantis and The Great Instauration, 2017, ed. J. Weinberger, pp. 21-28). Pornind de aici, se poate afirma că, în această perioadă, orice entitate naturală este înțeleasă drept obiect, adică drept ceva care este pus să stea în fața unui subiect și într-un oarecare raport polemic cu acesta. Concepută în acest fel, ca obiect, natura nu își pierde încă întru totul caracterul său de sine stătător în raport cu omul, înțeles ca subiect. Totuși, în interiorul acestei tradiții științifice, autonomia naturii capătă valențe antagonistice, fapt care intensifică dorința omului de a o supune, de a o domina.
Astăzi, proiectul de supunere a naturii început acum cîteva secole în spațiul european continuă ca proiect al umanității. Întrucît a fost în mare măsură îmblînzită, natura și-a pierdut în mare parte caracterul polemic, iar omul nu se mai simte provocat de aceasta, nu mai vede în ea un adversar. Grăitor în această privință este faptul că astăzi se vorbește tot mai des despre dezvoltare sustenabilă și despre protejarea naturii, lăsînd să se înțeleagă, astfel, că în mod paradoxal, numai omul mai poate apăra natura de omul însuși. Este recunoscut, în acest fel, în mod implicit, faptul că natura a devenit neputincioasă în fața omului.
Pentru omul contemporan, natura este mai degrabă ceva care, aflîndu-se la dispoziția sa în maniera unui imens bazin de resurse, poate fi folosit fără rețineri în vederea împlinirii celor mai diverse planuri ale sale. Sigur, cineva ar putea spune că natura a fost dintotdeauna folosită, că, de pildă, muntele a fost mereu și carieră de piatră, după cum și pădurea a fost și lemn pentru foc, iar exploatarea naturii despre care se vorbește astăzi nu ar reprezenta decît o diferență de grad, generată de intensificarea fără precedent a activității omului. Și, într-adevăr, ar avea dreptate într-o anumită măsură, căci, fără îndoială, aici este vorba și despre o diferență de grad. Totuși, această diferență de grad s-ar putea să aibă de-a face tocmai cu faptul că, în vremurile noastre, natura ajunge să fie înțeleasă în mod sistematic ca sursă de energie. Sigur că oamenii au folosit, din cele mai vechi timpuri, diverse aspecte ale naturii ca surse de energie: animalele, cu forța lor, pentru cultivarea pămîntului, apele curgătoare pentru măcinarea grîului cu ajutorul morilor, vîntul pentru a împinge corăbiile. Dar toate aceste utilizări erau mai mult sau mai puțin locale și contextuale, natura fiind folosită ca sursă de energie pentru o sarcină particulară sau alta sau pentru un set relativ determinat. În vremurile noastre, însă, natura devine un vast sistem energetic, alcătuit din fluxuri ce pot fi măsurate, captate și convertite și rezerve ce pot fi inventariate, extrase, stocate și optimizate. Soarele devine energie solară, vîntul energie eoliană, rîurile energie hidraulică. Mareele, valurile și izvoarele termale se înscriu și ele în această logică a energiei care poate fi captată într-un loc, convertită și apoi transportată pentru a fi pusă la lucru la sute sau chiar mii de kilometri distanță. Ca vast sistem energetic, ceea ce caracterizează acum natura este interșanjabilitatea: entități naturale foarte diferite devin, în principiu, comparabile și substituibile, în măsura în care sînt reduse la statutul comun de surse de energie.
În final, trebuie spus că aceste maniere în care natura a fost înțeleasă de-a lungul istoriei în spațiul european nu s-au succedat pur și simplu, ci a fost vorba mereu, pentru a împrumuta o formulă a lui Foucault, de suprapuneri, interacțiuni și ecouri. Dacă physis-ul îi mai stîrnea mirarea omului grec, acest lucru se datora faptului că el se mai putea încă simți atins de natură, mai putea vibra încă în raport cu ea. De atunci, această capacitate a omului s-a diminuat treptat, pe măsură ce tehnologia pe care o pus-o la punct i-a devenit tot mai mult armură. Rămîne neclar, în cele din urmă, dacă și în ce măsură omul contemporan s-ar mai putea angaja într-o altfel de relație cu natura.
Alexandru Militaru este doctorand în filosofia tehnologiei la Facultatea de Filosofie a Universității din București și inginer software.
Credit foto: Wikimedia Commons
