Am întrebat recent pe cineva apropiat dacă nu a fost tentat să-și transforme pasiunea pentru o formă de artă (iar aici s-ar potrivi orice – filme, cărți, teatru, artă plastică, fotografie) într-un mod de trai, o sursă de venit, o profesie. Răspunsul negativ mi-a fost dat foarte ferm – a dorit să rămînă un hobby, cu bucuria pe care o aduce, cu timp liber oferit benevol, fără compromisuri impuse ori necesare, fără prietenii convenționale ori grijă de a nu-l leza pe unul sau pe altul. Mereu mi-am imaginat că a-ți transforma pasiunea în profesie reprezintă idealul, în viață. Că, dacă faci pentru un salariu ceea ce ai face oricum gratis, ești dintre cei norocoși. Dar, în timp, se dovedește a nu fi chiar un noroc ceea ce se petrece. După aproape 25 de ani de jurnalism, am decis să înșir niște lucruri (nu sfaturi, ci constatări) la care am ajuns și pe care tare mi-ar fi plăcut să mi le spună cineva. Nu știu dacă mai există mentori în presa din România, eu n-am avut unul și a trebuit să mă descurc cum m-am priceput, la momentul respectiv. Aceste puncte, spun eu, se aplică la orice loc de muncă se dorește a fi cît mai ferit de toxicitate.
1) Nu-ți face munca (sau orice sarcini) gratuit numai pentru că îți place foarte mult ceea ce faci. Atît de mult încît îți este cumva rușine să ceri bani pentru asta. Îmi amintesc cum, în 2003, cînd m-am angajat în TVR pe un salariu egal cu chiria, nu-mi venea să cred că eu chiar primesc bani ca să-mi apară materialele, textele, vocea, ulterior chipul, pe postul național. A durat foarte mult (aproape pînă am plecat) să realizez că aceasta este profesia mea (terminasem Jurnalism, la o facultate de stat, lucru mai rar în acele vremuri) pentru care trebuie să fiu remunerată astfel încît să pot trăi din asta, nu să le cer etern bani părinților, principalii sponsori ai unui vis. Eram mult prea fericită să mă pot prezenta drept „Anda de la TVR” ca să mai conteze orice altceva – cum ar fi căutarea unui alt loc de muncă, plătit mai bine sau unde să primesc o poziție mai bună.
2) Nu prelua treaba altor colegi din echipă numai pentru că tu poți să o faci mai bine. „Las’ că fac eu, termin eu, sun eu, scriu eu” poate fi extrem de tentant, cînd te exasperează lentoarea sau lipsa de pricepere a unora. Dar împărțirea echitabilă a muncii și repartizarea sarcinilor în funcție de aptitudinile fiecăruia sînt responsabilitatea oricărui manager bun, nu problema ta. Vei ajunge, practic, să muncești tu și să ia altcineva banii fără să-și facă treaba pentru care este angajat. Ba mai mult: vei rămîne pe cap și cu acele sarcini cu care te-ai oferit să ajuți, crezînd că-i temporar. Păi, dacă tot le faci așa de bine, de ce să nu rămînă ale tale pentru totdeauna? Iar acest „totdeauna”, cum știm, nu se termină niciodată. În tot acest timp, nimeni nu te va degreva de toate celelalte obligații ale tale. Doamne ferește să amîni sau să nu faci perfect ceva, se va dezlănțui iadul! Explicația „dar în timpul ăsta l-am ajutat pe colegul X cu...” nu va ține, am verificat de n ori.
3) Dacă nu ești om de echipă, dacă nu ești dispus să împarți și onorurile, și criticile, dacă nu știi să delegi din treburi, dacă ești perfecționist și crezi că numai tu poți face lucrurile „așa cum trebuie”, nu-ți alege o meserie sau un post care presupune lucrul cu alți oameni. Sînt prea puține cazurile în care talentul, pregătirea, rezistența la stres, etica muncii, valorile tuturor oamenilor dintr-o echipă sînt situate pe același palier.
4) Nu ești „salvatorul” nimănui, cu atît mai puțin al atmosferei dintr-o redacție sau birou. Nu trebuie să consideri ca fiind problema ta starea emoțională a celor din jur – să nu fie supărat șeful, care a trîntit ușa cînd a intrat, sau colega, care trece printr-un divorț. Nu spun că trebuie să fii insensibil. Dar și tu, la rîndul tău, ai problemele tale, la fel de importante, de care poate nu se interesează nimeni. Dacă nu poți lucra într-o atmosferă tensionată o să ajungi epuizat, încărcat cu necazurile tuturor, iar într-o situație-limită te vei trezi că n-ai pe cine suna. A avea grijă întîi de tine nu înseamnă lipsă de empatie, ci prioritizare.
5) Dacă cineva este mai sus ierarhic decît tine, nu înseamnă neapărat că știe tot ce se petrece în respectiva echipă și treaba fiecăruia în parte. A te dedica din toate puterile muncii cu speranța că „cineva, acolo sus” va observa este o strategie perdantă în România. Dacă nu arăți, verbalizezi, repeți, nimeni nu observă ce ai făcut. Șefii sînt procupați, de regulă, de rezultat și, poate, de anumite aspecte care se întîmplă să fie importante pentru ei.
6) Cînd cineva te roagă să-l ajuți cu ceva, prin urmare el are nevoie de tine, tu ești cel care impune condițiile: dacă poți face ceva, cînd, cît și cum. (Acesta este, probabil, cel mai important punct, îl include și pe „nu”.)
7) La o negociere, cere mereu un pic mai mult decît crezi tu că meriți. Chiar dacă e greu, te simți prost ori ți-e rușine. Așa vei obține ceea ce era corect să primești din start.
8) Timpul liber nu este negociabil.
Credit foto: Flickr
