Fusese o primăvară ploioasă și rece, cam ca asta de acum. Jumătatea anilor ’70. Pe la începutul vacanței de vară, băieții de la bloc au găsit un animal mort. Vali l-a tîrît pînă în părculețul cu leagăne de lîngă școală. L-a pus pe o grămadă de nisip și a zis că trebuie să-i dăm foc. Bogdan a aprobat acțiunea cu mare convingere. Am strîns cu toții crăci și alte lemne, ce-am putut găsi. Vali a scos din buzunar o cutie de chibrituri. Lemnele erau însă cam ude, iar aprinderea focului nu era chiar o treabă ușoară. Eram toți pe la vîrsta de 10-11 ani. În sfîrșit, am reușit să facem să ia foc vreo două vreascuri. S-a iscat o pălălaie, pe lîngă animal, dar după nici un minut s-a stins. Un vecin cu părul alb ca neaua, pe nume Albu, a văzut ce făceam și a început să țipe la noi. S-au strîns și alții, curioși care au început să ne ocărască. Ne-am făcut nevăzuți, nu înainte să-i auzim pe cei cîțiva oameni adunați spunînd că trebuie neapărat să cheme gunoierii să ia animalul mort de acolo. Am scăpat de pedeapsa pe care voiau să ne-o aplice, dar am părăsit locul faptei puțin frustrați că n-am putut vedea cum ardea acel animal. Răzvan zicea, rîzînd, că sîntem tîmpiți.
Părculețul cu leagăne arăta cu totul altfel decît arată acum locurile de joacă publice. Pe jos fusese pus nisip, adus de pe la construcțiile socialiste, care între timp însă se împrăștiase și se tasase. Leagănele erau cu bare de metal și șezuturi din scînduri de lemn pline de așchii. Sub ele, de cîte ori ploua, se forma o baltă. Uneori exersam adevărate acrobații pentru a ajunge pe scîndura leagănului fără să călcăm prin apă. Și cînd călcam nu era mare lucru. Ne udam la picioare, ceea ce nu era deloc neobișnuit. Scrînciobul rămăsese fără cele două scaune de la capete și nu-l mai folosea nimeni. Nici articulația nu-i mai funcționa. În mijlocul părculețului trona și un tobogan care era folosit cu mare grijă, pentru că plăcile de tablă care formau suprafața de alunecare ruginiseră pe la îmbinări.
Peste toate astea, pe la începutul verii au venit inundațiile. Întregul părculeț și zona adiacentă, fiind la un nivel mai jos decît strada, s-au umplut de apă. În mod neașteptat se formase acolo un mic lac, triunghiular, de vreo 400 de metri pătrați. Ne gîndeam că apele acelea acoperiseră și animalul, pe care gunoierii nu-l luaseră la timp și știam că se împuțise. Dar ce conta, micul lac era oricum binevenit pentru joaca noastră cea de toate zilele. Găsiserăm o punte lungă din placaj, dintr-acelea care se foloseau pentru schele, la construcții. Pe vremea aceea, prin tot locul descopereai asemenea resturi provenite de pe la nenumăratele șantiere ale „construcției socialismului”. Imediat, ne-a dat prin cap să o folosim pe post de luntre. Era un fel de precursoare a ceea ce astăzi se cheamă Stand Up Paddleboard (prescurtat SUP), numai că noi nu aveam vîsle, ci un băț lung al cărui vîrf îl împingeam în fundul bălții ca să înaintăm. Ne urcam cîte doi-trei odată pe placă și se întîmpla uneori să ne mai și răsturnăm. Ne udam, dar ce mare lucru... Era vară. Cu timpul însă, balta a început să miroasă tot mai urît. Nu știu dacă ne deranja asta prea tare. Mai neplăcut era că părinții, care aflaseră cu îngrijorare despre aventurile noastre „acvatice”, începuseră să pună tot felul de obstacole în calea bucuriei noastre de a naviga pe băltoaca din spatele blocului. Încercau să ne convingă că nu-i sănătos, că-i periculos, ne certau sau chiar ne interziceau să mai ieșim la joacă. N-au reușit să ne împiedice de tot. Povestea s-a terminat totuși, după vreo două săptămîni, cînd apele au secat.
Animalul n-a reapărut, cine știe ce s-o fi întîmplat cu el, iar noi, copiii, ne-am reluat joaca pe lîngă leagănele care erau acum și mai ruginite. A fost momentul cînd micii mei prieteni au comis o altă scîrboșenie, pe care o povesteau apoi printre hohote de rîs. Au găsit chiar lîngă tobogan un mare c... Era o vreme în care se întîmpla să apară asemenea surprize chiar și într-un părculeț pentru copii. Puștilor le-a venit o idee instantaneu. Unul l-a luat cu un băț și l-a dat pe tobogan. Au așteptat apoi cu toții, cuminți, să vină vreun alt copil să se dea la vale. După o vreme, s-a înființat unul de vreo patru ani, cu bunica. S-a suit încet pe scară, sub îndrumarea atentă a bunicii. Dintr-odată, însă, și-a privit mînuțele mirat, simțind că a atins ceva ce nu era în regulă. Amicii mei au izbucnit în rîs, iar bunica, alarmată, i-a luat la goană înjurîndu-i și aruncînd după ei cu bastonul, chiar înainte de a înțelege ce se petrecuse, de fapt. Întîmplări aproape de nepovestit în lumea de azi.
