Nu a fost încă explicată în chip mulțumitor originea expresiei colocviale vechi și foarte cunoscute a o băga pe mînecă. Sensului consemnat în dicționare – „a se speria (de consecințele unei fapte săvîrșite)” (DEX) – trebuie să i se adauge unul ceva mai larg: „a intra într-o mare încurcătură, într-un necaz”. O încercare de explicație – prea puțin convingătoare – a fost formulată de Lazăr Șăineanu (în Dicționarul universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929), care presupunea o legătură între spaimă și faptul de „a rămânea încremenit (aluzie la dibăcia scamatorilor cari făceau să dispară în mâneca lor diferite obiecte cu o repeziciune uimitoare)”. Saltul semantic de la dispariția prin scamatorie a unor obiecte la spaima cuiva în fața unui pericol sau necaz pare totuși prea mare. În explicația expresiei e tentant să ne gîndim și la o posibilă contaminare cu substantivul mînec, cu varianta mînecă – „zori de zi, dimineață devreme” –, postverbal de la verbul popular, azi uitat, a mîneca, „a se scula (sau a porni la drum) dis-de-dimineață”. Nici din această asociere posibilă nu pare totuși să se ivească vreo explicație credibilă.
În textele mai vechi găsim însă niște construcții interesante, care ar putea oferi unele indicii pentru înțelegerea sensului figurat care stă la baza expresiei. În primul rînd, în legătură cu portul tradițional, este adesea folosită expresia pe mîneci, o locuțiune adverbială care se referă pur și simplu la un mod de a purta anumite piese de vestimentație, în primul rînd cojoacele. Acestea erau îmbrăcate (purtate, puse, luate) fie pe umeri, fie pe mîneci: în cea de-a doua ipostază, persoana avea mîinile introduse în spațiul destinat lor. Aflăm așadar – din texte jurnalistice provenind mai ales din Transilvania – că unele cojoace „n-aveau nasturi, se îmbrăcau pe mâneci” (Gazeta Transilvaniei, 1888), ca și alte piese vestimentare cu denumiri populare și regionale: „frișcaiele să poartă numai pe mâneci” (Foaia populară, 1898), „boboul se pune numai pe umeri, fără a-l îmbrăca pe mâneci” (Gazeta Transilvaniei, 1894); „tilivichiile nu se-ncheia, că nu cădea, luate pe mâneci” (Convorbiri literare, 1891). Se pare că hainele țărănești groase erau în mod obișnuit purtate pe umeri, îmbrăcatul pe mîneci fiind excepțional: „Şuba se poartă de regulă pe umeri, îmbăerată la grumazi şi numai arareori se îmbracă pe mîneci” (Gazeta Transilvaniei, 1894). De fapt, purtatul pe mîneci era o consecință a gerului, a vremii total neprielnice – „E frig, încît omenii numai cu gubele pe mîneci şi cioarecii pe ei merg la lucru” (Familia, 1880) –, trezind uimire în alte contexte: „Cum poţi tu striga că mori de frig, pe năbuhala asta, îmbrăcat cu cojocul pe mâneci şi lîng-un foc aşa pogan?” (Transilvania, 1893); „stă în căldura aceea cu cojocul pe mîneci?” (Tribuna, 1889).
Descrierea modului de îmbrăcare a hainei s-a extins și la obiectele vestimentare moderne: „Lua pe mîneci paltonul înverzit de vreme” (Familia, 1903); „halatul pus pe mâneci” (Literatura și arta română, 1899). Construcția era uzuală, fiind folosită, de exemplu, în traducerea unei expresii cu altă structură din franceză, dintr-un roman de E. Zola, O pagină de amor, în care este vorba de o haină de blană: „o puse pe mîneci” („elle eut glissé ses deux bras”) (Voința națională, 1887). Regăsim aceeași construcție și în schița Boris Sarafoff a lui Caragiale: „Kovaceff ia ipingeaua din cuier și o ține lui Sarafoff, care o îmbracă pe mîneci” (Universul, 1900). Mai rar întîlnim locuțiunea adverbială construită cu verbul a băga – „Au băgat cojoacele pe mâneci, au dat căciulile pe ceafă și așteptau” (Minerva, 1912) – sau într-o variantă cu substantivul la singular: „Ne îmbrăcăm hainele pe mânecă” (Albina, 1910).
Locuțiunea pe mîneci pare să fi ieșit din uz. Într-un corpus de texte actuale din Internet, am găsit-o doar într-un articol de pe Wikipedia despre satul Livadia din Hunedoara, în care se reiau formulări etnografice mai vechi („Cojoacele aveau aceleași linie de croială atît pentru bărbați, cît și pentru femei, fiind făcute fără buzunare și rareori erau îmbrăcate pe mîneci”) și într-un comentariu la un articol din timpul pandemiei: „halatul trebuie îmbrăcat pe mîneci și strîns cu cordonul” (republica.ro). Probabil că expresia a fost tot mai rar folosită pe măsură ce faptul de a îmbrăca o haină introducînd mîinile la locul lor – în mîneci – nu mai era o excepție, ci regula.
E posibil ca această construcție banală să stea la baza expresiei figurate a o băga pe mînecă. Poate că îmbrăcarea strînsă pe lîngă corp și mîini a unei haine groase evoca frigul și frica. Metafora îmbrăcării pentru a descrie o anumită emoție nu e rară în textele mai vechi; în Letopisețul lui Neculce, de exemplu, spaima de care e cuprins un personaj este sugerată prin asocierea dintre îmbrăcăminte și frig: „îndată să-mbrăcă în cămeșe de gheață”. Nu e însă decît o ipoteză. Pentru un tablou mai larg al construcțiilor care au la bază mîneca merită să evocăm (cu proxima ocazie) și o altă expresie cu sens figurat, cu totul ieșită din uz: a lua pe mînecă.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
