Nu rețin vise, nici nu-mi place să le descriu sau să le interpretez, cum adesea citesc în diverse cărți. Nu știu dacă am visat sau este o firească revenire în memorie a multor scene din acea lume mirifică, pe care o numim copilărie, cum se întîmplă celor de o vîrstă mai înaintată, cum sînt și eu. Poate depărtarea în timp și spațiu – dezrădăcinarea, mai bine-zis – de acel petic de pămînt trezește nostalgii. Mă visez tot mai des în acel sat pierdut, dincolo de Atlantic, satul natal, loc geometric al liniștii primordiale, pe al cărui cer nu treceau nici măcar avioane. Vacarmul infernal al metropolei canadiene mă trimite cu gîndul la „in illo tempore”, timpul mitic de care pomenește M. Eliade în scrierile sale, la liniștea începuturilor, care nu se poate afla decît acolo. Așa vreau să cred.
Pe ulița noastră, vecin cu noi, gard în gard, cum se zice, locuia moș Florea Racheru, care avea spre nouăzeci de ani. Orbise complet și își petrecea majoritatea timpului pe banca de afară, de la uliță, pufăind continuu din țigară. Parcă-i văd degetele îngălbenite, barba și mustața în aceeași cromatică, opera „pensulei” necruțătoare a viciului. După voce, recunoștea pe toți consătenii care treceau pe acolo, discutînd cu ei ultimele noutăți sătești: bătăi, beții, amantlîc, politică, bineînțeles, cu inevitabila temă la zi: venirea americanilor. În ciuda senectuții, memoria părea că nu l-a părăsit complet. Cînd îmi auzea vocea prin preajmă, mă chema să-i aprind țigara. Inițierea în piromanie, ca orice ucenic în acele vremuri, am început-o cu „amnarul, iasca și cremenea”, un calvar, apoi pătimașul meu vecin a evoluat, a trecut la chibrituri, ușurîndu-mi sarcina. De brichetă, nici vorbă.
Într-o zonă în care tutun era din abundență, viciul nu putea lipsi, și nici criterii selective nu impunea. Fumau de-a valma: elevi de școală primară, tineri, bătrîni și, dacă-mi aduc bine aminte, o singură „doamnă”, Dafina, una mai tuciurie. Moș Florea Racheru, megieșul nostru, de la poartă o striga pe baba Mandalica, soția lui, ceva mai „tînără”, să-i facă o altă țigară. Biata femeie, care era des întreruptă de la lucrul din grădină, îi făcea cîte una dintr-un sfert de ziar Scînteia, ca să nu fie chemată prea des. Atunci, nemulțumit de „gabaritul” țigării pe care o ținea cu amîndouă mîinile, scăpa cîteva înjurături, mai din partea locului, să-l audă cine trebuie, și își încheia speech-ul cu o obiectivă constatare: „Ăsta-i caval, nu-i țigară!”.
Discutam cu el de toate cele și era bucuros să-i pun întrebări, lungind conversația pînă trebuia să plec, să-mi văd de-ale mele. Era un fel de „guru” al satului, postură care îl încînta. Bunica mea paternă – Muma, pe numele de alint – îmi spunea seara, înainte de culcare, povești cu subiecte religioase, ornate din belșug cu scene din inepuizabila-i fantezie: cum s-a deschis cerul și a văzut un alai de sfinți, îngeri etc., iar pleoapele mi se închideau privind acel festin ceresc, fără să prind niciodată finalul. Nu știa carte, dar avea un har înnăscut în a „croșeta” povestioare conjuncturale. Știa ce e „pe dincolo”. De aici cred că s-a născut întrebarea ce mă frămînta, pe care i-am pus-o lui moș Florea Racheru: cum vede el, orbul, Raiul? Mi-a răspuns că i-ar plăcea să stea de vorbă cu Sfîntu’ Pătru, așa-i zicea, dar cu toate tentațiile de acolo, nu ar putea abandona fumatul. Năravul era adînc înrădăcinat, iar renunțarea la ieslea cu „iarba dracului” ar fi fost peste puterile lui. Înțărcarea i se părea imposibilă, indiferent de momeală. În tinerețe fusese pescar pe nesfîrșitele lacuri din preajma Dunării, de unde și vocabularul piscicol la care făcea adesea referință. Mirarea lui suna firesc: „Ce Rai mai e și ăla fără tutun?”.
Oare pe unde o fi ajuns moș Florea Racheru? Parcă se simte în aer ceva fum de mahorcă de-a noastră, oltenească...
Peste ani, din varii lecturi, aflu tot felul de ipotetice păreri ale celor care doresc să treacă pragul Paradisului. Este des vehiculată ideea configurației culturale a lui J.L. Borges, alt orb, din Poema de los dones: „Paradisul trebuie să fie o bibliotecă”. O alta, citită mai recent în volumul Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, autoare pe care nu o bănuiesc lovită de cecitate, bate în altă direcție: „Oare ce-o fi și paradisul, o liniște nesfîrșită sau un orgasm continuu?”.
Eu, circumspect din fire, nu mi-am pus întrebarea, subiectul nu e de nasul meu, ar fi prea mare răsfăț destinal, nu-l merit, nici măcar ca idee. Merg cu ai mei, mai la vale, regretînd – alături de E.M. Cioran – absența din acel peisaj ideal a unui semn uman, mult prea uman: „Paradisul n-a avut decît un singur defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile”.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
