Așa strigă Hamlet – eliberat parcă – în scena a V-a a actului I, după ce duhul tatălui său, întors în mod supranatural din Purgatoriu, îi spune fiului adevărul despre felul în care a murit (nu din cauze naturale, cum crede toată lumea, ci otrăvit de propriul frate, Claudiu, pe cînd dormea în grădina regală): „Oh, my prophetic soul!” („O, sufletu-mi profetic!” în traducerea lui Ion Vinea). Adică, dezvoltînd puțin eliptica exclamație, „am știut de la bun început că acest nou rege este un uzurpator asasin, dar nu am avut dovezi pînă acum pentru a-l confrunta”. Nu constatase oare prințul, ceva mai devreme, răscolit de o furie aparent irațională pentru unchiul lui (ajuns brusc „tatăl lui”, prin căsătoria cu mama Gertrude, și totodată monarh al Danemarcei, prin preluarea tronului după dispariția fostului conducător), că părintele decedat, „un rege excelent”, fusese, „pe lîngă acesta” (Claudiu, n. m.), „Hyperion față de un satir”? Disprețul profund pentru cel pe care el îl percepe ca pe un impostor preexistă deci revelației prilejuite de întîlnirea cu fantoma. Trăia latent, în mintea sa, pe un palier întunecat, subliminal.
Înainte de a vorbi despre virtuțile ascunse ale acestui palier obscur al subconștientului nostru, unde se găsesc instinctele atavice, intuitive, „profetice”, de anticipare a răului, atît de necesare în procesul supraviețuirii, să facem două-trei observații de istorie literară, care vor pune reacția de mai sus a lui Hamlet într-o lumină mult mai puternică. William Shakespeare a folosit pentru tragedia hamletiană (așa cum a făcut-o pentru toate piesele sale importante) cîteva surse tradiționale. E posibil ca scriitorul să fi cunoscut cronicile de la 1200 ale istoricului danez Saxo Grammaticus, Gesta Danorum (Faptele danezilor). Cronicarul amintește, în cartea lui, de prințul Amleth, eroul unui străvechi poem epic scandinav (poem anterior cronicilor lui Grammaticus și de altfel dispărut pînă la timpul cînd Shakespeare scria Hamlet). Eroul respectiv, Amleth, își pierde tatăl, regele țării, în urma crimei săvîrșite de fratele victimei (și unchiul tînărului) numit acolo Feng (nu Claudiu, precum, mai tîrziu, în textul shakespearian). Ucigașul preia, într-o manieră identică, prin fratricid, regatul. Povestea a fost ulterior folosită (în secolul al XVI-lea, așadar tot înaintea scrierii lui Hamlet de către Shakespeare) de italianul Matteo Bandello și de francezul François de Belleforest. Ultimul mai ales, cu volumul său Histoires tragiques (Istorii tragice), este considerat, unanim, sursa principală de inspirație a Marelui Will.
Prioritatea și succesiunea surselor nu sînt atît de importante. Altceva atrage atenția aici. În absolut toate „izvoarele” tragediei Hamlet a lui Shakespeare, prințul care trebuie să răzbune moartea tatălui său știe din primul moment că unchiul uzurpator e criminalul. Fratricidul menit să-i aducă asasinului puterea regală rămîne o acțiune expusă public. Din întregul lanț al istoriilor cu prințul Hamlet (lanț înșirat mai sus), doar Shakespeare schimbă amănuntul cu pricina. În piesa lui, nimeni nu-l poate deconspira pe Claudiu drept criminal. El și-a otrăvit fratele, turnîndu-i cucută în ureche pe cînd cel din urmă dormea. Moartea, deși violentă, pare naturală în ochii tuturor. În plus, noul rege (Claudiu) se dovedește rapid a fi un politician abil (amînă un război cu Norvegia) și un conducător luminat (sugerează că mariajul cu fosta sa cumnată, Gertrude, pe lîngă stabilitatea țării, va asigura în viitor și venirea pe tron a nepotului, Hamlet, pe care-l bănuim deocamdată prea tînăr pentru a deveni, direct, monarh). Cine l-ar putea judeca aspru pe un om atît de luminos? Ei bine, există cineva: Hamlet. Fără a ști propriu-zis adevărul (amintitul detaliu transformat de Shakespeare în raport cu sursele), el îl urăște din start, instinctiv, pe Claudiu. De aceea, aș crede că, modificînd „izvoarele”, Shakespeare a vrut să transmită un mesaj. Claritatea morală nu are nevoie de lucruri evidente pentru a se manifesta. Creierele etice vor „simți” impostura și ticăloșia chiar și atunci cînd, vorba juriștilor, faptele criminale „nu pot fi dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Am subliniat mereu că literatura este viață și că nimic din ce e uman nu are cum să-i fie necunoscut. Shakespeare demonstrează ideea prin fiecare frază pe care a scris-o. Hamlet imaginat de el diferă de prototipuri, pentru că este menit să personifice o imagine recurentă în istorie: disperarea „nebunului care strigă în pustiu”, a celui care, într-o lume infectată intelectual și moral, amăgită de umbrele cețoase ale catastrofei, „dansatoare”, inconștient, pe marginea prăpastiei, își păstrează judecata morală, arătînd obstinat adevărul. Să admitem că, aidoma lui, prinții adevărului din lumea de azi, inșii cu claritatea etică nealterată, strigă, la rîndu-le, în pustiu. Nimeni însă nu pare să-i audă. Precum Hamlet, vor sfîrși neconsolați.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
