Cînd Donald Trump va defila săptămîna aceasta prin Orientul Mijlociu [articol publicat pe 14 mai 2025 – n. trad.], el va întîlni o regiune foarte diferită de cea pe care a cunoscut-o în timpul primului său mandat. Este adevărat că problema israeliano-palestiniană rămîne nerezolvată, la fel ca și provocările generate de programul nuclear foarte avansat al Iranului și de instabilitatea și disfuncționalitatea din Irak, Liban, Libia, Siria și Yemen.
Dar acest „vin vechi” este îmbuteliat acum în sticle noi. Dincolo de titlurile de senzație despre intenția lui Trump de a accepta un Boeing 747 pe care Qatar vrea să i-l dea cadou, apar noi tendințe care vor redefini regiunea, reprezentînd provocări suplimentare pentru politica SUA.
Dintre toate schimbările care au avut loc în Orientul Mijlociu după atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra Israelului, cea mai izbitoare e, poate, ascensiunea Israelului ca putere regională. Ajutat de administrațiile fostului președinte Joe Biden și Trump și autorizat de regimurile arabe care fac prea puțin pentru a sprijini palestinienii, Israelul a devastat organizații militare Hamas și Hezbollah, ucigînd o mare parte din conducerea lor superioară. Cu sprijinul Statelor Unite, al Europei și al statelor arabe prietene, Israelul a contracarat două atacuri iraniene directe cu rachete asupra teritoriului său.
Israelul a lansat apoi propria sa lovitură, care se presupune că ar fi distrus o mare parte din producția de rachete balistice și din sistemele de apărarea aeriană ale Iranului. Pe scurt, Israelul a obținut predominația în materie de escaladare: capacitatea de a escalada (sau nu), după cum consideră necesar, și de a-și descuraja adversarii să facă acest lucru. De asemenea, Israelul și-a redefinit conceptul de securitate a frontierelor în Gaza, Liban, Cisiordania și Siria, acționînd unilateral pentru a preîntîmpina și a preveni amenințările la adresa teritoriului său.
Convertirea puterii militare a Israelului în acorduri politice, chiar și acorduri de pace, ar părea un următor pas rezonabil. Însă guvernul de dreapta al prim-ministrului Benjamin Netanyahu nu e prea interesat de astfel de opțiuni și este puțin probabil să se lase convins să își schimbe viziunea. În plus, obținerea unor acorduri noi și durabile depinde și de existența unor lideri palestinieni și a unor state arabe-cheie care să fie dispuși să accepte această provocare, cu toate riscurile politice pe care ea le implică.
Dar lumea arabă rămîne într-o mare dezordine. Cel puțin cinci state arabe se confruntă cu probleme interne grave, ceea ce le condamnă la diferite grade de disfuncționalitate și la eșec statal. În acest vid de putere, au apărut două centre alternative de putere. Un prim centru este alcătuit din Statele Golfului Persic, în special Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatar. Relativ nevătămate de Primăvara arabă și bogate în fonduri suverane de investiții, petrol și gaze naturale, aceste puteri autoritare stabile, mai ales Arabia Saudită, au început să joace un rol de amploare în regiune.
Al doilea centru cuprinde statele ne-arabe. Israelul, Turcia și Iranul sînt singurele state din regiune care au capacitatea de a proiecta puterea militară dincolo de frontierele lor. Deși fiecare dintre ele a suferit perioade de tulburări interne, ele și-au menținut în cele din urmă stabilitatea internă. De asemenea, fiecare dintre aceste state se mîndrește cu un potențial economic extraordinar și cu capacități semnificative în materie de securitate, forțe militare și informații, inclusiv capacitatea de a-și fabrica propriile arme.
Unul dintre ele (Israelul) este cel mai apropiat aliat regional al Americii, celălalt (Turcia) este membru NATO și un nou intermediar în relația cu Puterea din Siria, iar al treilea (Iranul) își păstrează o influență considerabilă, în pofida faptului că Israelul hărțuiește Hamas și Hezbollah, organizațiile sprijinite de Republica Islamică. Prin programul său nuclear, Iranul se menține relevant, central chiar, atît în elaborarea politicilor israeliene, cît și în a celor americane.
Toate cele trei state ne-arabe generează multă suspiciune și neîncredere în rîndul regimurilor arabe, dar sînt totuși considerate actori-cheie pe care nimeni nu dorește să îi ofenseze. Toate trei sînt în conflict – fiecare obstrucționînd obiectivele regionale ale celorlalte – și toate trei constituie prezențe de durată. Cel mai probabil, influența lor va crește în anii următori, avînd în vedere instabilitatea lumii arabe.
Imediat după atacul Hamas din 7 octombrie, problema palestiniană părea să fie din nou în centrul atenției, nu doar în lumea arabă, ci și la nivel internațional. Cei care susțineau că aceasta își pierduse din răsunet au putut vedea revărsarea de simpatie și sprijin pentru civilii din Gaza, în condițiile în care războiul Israelului împotriva Hamas a dus la o catastrofă umanitară.
În plus, Organizația Națiunilor Unite a adoptat rezoluții care solicitau încetarea războiului, mulți oameni din întreaga lume au condamnat războiul și Israelul, Curtea Internațională de Justiție s-a întrebat dacă Israelul comite un genocid, iar Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pentru Netanyahu (dar și pentru comandantul militar al Hamas, despre care s-a constatat ulterior că a fost ucis).
Cu toate acestea, a devenit cît se poate de clar că, departe de a aduce problema palestiniană în fruntea agendei internaționale, atacul din 7 octombrie a diminuat de fapt importanța acesteia și i-a lăsat pe palestinieni divizați, izolați și fără opțiuni viabile. Sprijinul necontenit oferit de SUA pentru războiul Israelului împotriva Hamas, în ciuda creșterii exponențiale a numărului de decese palestiniene, a protejat Israelul de urmări nefavorabile. Pe măsură ce numărul deceselor civililor palestinieni crește, principalele regimuri arabe nu au făcut aproape nimic pentru a impune Israelului și SUA costuri și consecințe. Comunitatea internațională pare prea fragmentată, distrasă și preocupată de propriile interese pentru a acționa în mod concertat în apărarea Palestinei.
Între timp, mișcarea națională palestiniană rămîne divizată și disfuncțională, oferindu-le palestinienilor o alegere neplăcută între Hamas și Mahmoud Abbas, președintele vîrstnic al Autorității Naționale Palestiniene. Perspectivele de a ajunge la un status care să semene cu o soluție bistatală nu au fost niciodată mai sumbre.
Rămîne de văzut cum va reacționa administrația Trump la aceste evoluții. În mod clar, aceasta a adoptat un punct de vedere pro-Israel, Trump cochetînd cu ideea de a transforma Gaza într-o stațiune de tip Riviera. El l-a detașat pe trimisul său special în Orientul Mijlociu pentru a asigura returnarea ostaticilor, dar nu a investit încă în nici un plan postbelic pentru viitorul enclavei asediate. Într-adevăr, el a lăsat strategia pentru Gaza pe seama Israelului, care însă și-a reluat campania militară în regiune. De asemenea, Trump a consimțit ca Israelul să recurgă la o apărare agresivă a frontierelor, atît a celor cu Libanul, cît și a celor cu Siria, autorizînd totodată politicile anexioniste ale Israelului în Cisiordania.
Dar Trump e, mai presus de orice, imprevizibil. El a anunțat noi negocieri ale SUA cu Iranul în prezența lui Netanyahu, care a încercat să îl convingă pe președinte că singura soluție pentru programul nuclear iranian este acțiunea militară. Dar dacă negocierile americano-iraniene avansează sau dacă interesul lui Trump pentru normalizarea relațiilor israeliano-saudite se intensifică, el se poate trezi antrenat în bazarul negocierilor din Orientul Mijlociu, nevoit să gestioneze hățișul planificării de după încheierea războiului din Gaza și să se ocupe de perspectivele politice ale palestinienilor.
Toate aceste variante sporesc deja tensiunile dintre Trump – care nu va vizita Israelul în călătoria sa în Orientul Mijlociu – și un Netanyahu recalcitrant. Dar, avînd în vedere controlul absolut al lui Trump asupra partidului său, opțiunile lui Netanyahu de a face apel la republicani se vor restrînge, în cazul în care Casa Albă propune politici cărora el li se opune. După cum au învățat deja majoritatea aliaților SUA, dacă Trump dorește un lucru, e dispus să recurgă la contrîngeri pentru a-l obține.
Aaron David Miller, senior fellow al Carnegie Endowment for International Peace și fost analist și negociator al Departamentului de Stat al SUA pentru Orientul Mijlociu (atît în administrația republicană, cît și în cea democrată), e autorul cărții The End of Greatness: Why America Can’t Have (and Doesn’t Want) Another Great President (St. Martin’s Press, 2014). Lauren Morganbesser este junior fellow la Carnegie Endowment for International Peace.
traducere de Matei PLEȘU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
