Nu cred că e cazul să edulcorăm adevărul. Președintele Nicușor Dan se află într-un vertiginos proces de deteriorare a imaginii publice (în ciuda recentei susțineri corecte a parteneriatului strategic cu americanii, susținere care a venit însă pe fondul unei intervenții politice de grup mai degrabă decît al unei hotărîri personale). Rapidă și intensă deteriorare după valul de entuziasm cu care l-a întîmpinat, cu aproximativ un an în urmă, partea pro-occidentală a electoratului românesc. Trist este faptul că deteriorarea în cauză vine din dezamăgire, iar dezamăgirea, desigur, nu poate fi decît a celor care și-au pus speranțele în noul lider de la Cotroceni. Așa-zișii „suveraniști” l-au disprețuit și ridiculizat pe Dan de la bun început. Ca atare, ei nu au de ce să intre în acest calcul. Doar segmentul europenist rămîne cuprins de o dezolare crescîndă. Fenomenul ar trebui să trezească de aceea aprehensiuni. Cum a reușit ex-primarul general al Capitalei să-și supere susținătorii atît de curînd? Susținători împărțiți în mai multe categorii, însă unitari în privința părerii că țara are obligația să nu-și abandoneze drumul vestic. O categorie ar fi a adepților duri, a celor care-l urmează pe Nicușor Dan în orice împrejurare. Pe ei președintele îi are alături de pe vremea cînd a înființat USB-ul. Ca să fiu sincer, cred că respectivii „loialiști” se arată a fi cel mai puțin dezolați. Își „înghit” probabil dezamăgirea, fiind, în continuare, preponderent devotați președintelui. Par să se prefacă a nu vedea motivele de reproș pe care i le aduc restul susținătorilor, apărîndu-i deciziile cu consecvență. O a doua clasă ar fi formată din alegătorii dobîndiți de Nicușor Dan în 2025, pe fondul isteriei auriste. Oamenii în chestiune, chiar neconvinși că el va avea o prestație bună în postură de șef al statului, l-au votat totuși, oripilați de alternativă. Ei sînt cei mai mulți și cei mai dezolați. Dezamăgirea lor capătă treptat accente de furie. Mai e și un grup de nehotărîți care, fără a fi fost, la rîndu-le, mesmerizați de campania electorală a primarului general pentru președinție, l-au ales, gîndindu-se că pasivitatea lor ar fi putut împinge România spre catastrofă. Regretă acum, jurîndu-se că nu vor mai vota niciodată.
Așadar, cum a reușit președintele să-i dezamăgească pe alegătorii lui, autentici sau conjuncturali, atît de iute? Nici aici nu merg răspunsurile edulcorate. Nicușor Dan, în cele zece luni de cînd exercită cea mai înaltă funcție din sistem, nu a ieșit încă din euforia succesului neașteptat. Într-o lume absolut nebună, care dă tot mai clar semne de război mondial, șeful statului pare a-și trăi, nestingherit, beatitudinea triumfului electoral. Nu a depășit (după atîta timp și, repet, în condiții internaționale crîncene) bucuria copilului răsfățat, care, pe nepusă masă, a primit jucăria vieții sale. Zîmbește atunci cînd situația este tensionată, dă replici esopice la întrebări cruciale și amînă fără sfîrșit decizii de maximă importanță pentru România. În paralel, joacă rolul de „oengist” simpatic, cu exercițiul gestului ghiduș la purtător... Să nu fim însă ipocriți: butaforia ar mai putea fi trecută cu vederea. Ceea ce realmente indignează segmentul pro-occidental din țară rămîn lunga ezitare a președintelui în numirile (să sperăm că necontroversate) ale unor inși în poziții-cheie din stat și, mai ales, modul nepoliticos și arogant (prin determinare, nu neaparat prin intenție) cu care Nicușor Dan a tratat aliatul nostru tradițional, Franța. Că ai argumente să refuzi umbrela nucleară propusă de Macron în virtutea apartenenței la NATO și a parteneriatului strategic cu americanii (deja invocat) este una (deși Polonia și țările nordice...), dar să dai răspunsuri morocănoase ofertei e cu totul altceva. Riști să te pui în papucii unui elev răzgîiat, obrăznicit de prea multa atenție acordată de profesorii amabili. Aici se simțea nevoia imperioasă a unui dialog diplomatic (făcut public) cu Franța. La fel de neinspirate au fost absențele de la Davos și München, în contrapartidă cu prezența cam inoportună la întrunirea Consiliului de Pace de la Washington. Mă roade de ceva timp o întrebare. Nu și-a asumat cumva președintele acest joc tot dintr-o aspirație copilărească? Aspirația de „a bifa” o vizită la Casa Albă în primul an de mandat? „Succesul” ar fi astfel și mai mare, iar „jucăria” primită în 2025 și mai atrăgătoare. Cele două nu se pot obține decît prin distanțare fină de Europa „wokistă” și apropiere simbolică de America „magaiotă”. Oare este, prin urmare, domnul Dan insuficient de maturizat emoțional pentru funcția de președinte? Intelectual și moral, nu l-aș bănui imatur. Are o pregătire academică solidă și s-a consacrat prin acțiuni de ins principial. Dar emoțional? Nu-mi dau seama. Deocamdată, văd un leadership, îndelung nădăjduit de români a fi eficient, înlocuit, impredictibil, cu un childishness specific mai degrabă parcurilor de distracții...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
