Înotul mai în larg era, indiscutabil, o sursă de libertate. Dar odată cu el am descoperit și alte asemenea surse. Accesibile pe uscat. De fapt, probabil că era vîrsta la care se cocea ideea de libertate. Și nu doar ideea, ci și manifestările ei posibile, chiar pentru un copil cocoloșit și ascultător. În jur de 12-13 ani.
Mama se ducea la plajă la nudiști, unde mie nu-mi plăcea deloc. Fusesem o dată și contactul, brusc, cu atîtea trupuri feminine (la Mangalia era un țarc dedicat femeilor) laolaltă mă debusolase. Mai ales că asistasem și la momentul în care în țarcul de nudiste veniseră vreo două poloneze să-și distribuie produsele cosmetice. Vindeau deodorante, creme, rujuri și alte cele. Țin minte cînd le-au scos din gențile lor uriașe și le-au așezat pe niște cearșafuri. Doamnele din țarc s-au adunat, curioase și dornice, în jurul lor.
M-am hotărît să fac plajă singură, pe cearșaful meu și cu propriul meu costum de baie. Pe care-l obținusem, îmi amintesc, cu mari eforturi. Într-o epocă în care nimic nu era la îndemînă, țin minte că îl comandasem unei cunoștințe care avea un magazin, în cadrul cooperației, pe Lipscani. Mi-l făcuse nu chiar din draperii, precum Scarlett O’Hara celebra ei rochie, ci dintr-un material vesel colorat găsit prin casă. Era în niște nuanțe excesiv de vii de rozuri. Dar, cel puțin, îmi venea (spre deosebire de cele descoperite prin magazine).
Să merg la plajă a devenit o experiență interesantă. La început, chiar palpitantă. Înainte, era cineva, de la sine înțeles, care hotăra lucrurile. Și, bineînțeles, care avea grijă de mine. Acum întreaga responsabilitate atîrna pe umerii mei fragezi preadolescentini.
Desigur că, de fapt, nu era cine știe ce răspundere. Trebuia doar să fiu în stare să-mi iau cu mine tot ce trebuie la plajă. Să-mi pun cearșaful bine proptit cu pietre, să nu-l sufle vîntul, într-un loc corespunzător, nu prea aproape de mare, ca să nu-l ude valurile. Dar nici prea departe, ca să-l pot vedea cînd intru în apă. Mai trebuia să-mi aleg corect vecinii. Despre care evident că n-aveam nici o informație.
Singurul amănunt după care mă puteam ghida erau fețele lor. Așa că, înainte să-mi așez cearșaful, aruncam o privire și la chipurile celor din jur. Nu eram deloc un fin psiholog, cum se zice. Nu eram nici un fel de psiholog, de-abia scosesem capul prin lume. Și totuși, conform nu știu cărui instinct dezgropat, brusc, din adîncuri, se pare că descoperisem niște criterii pe baza cărora îmi alegeam vecinii. Unele care nu pot fi nici explicate, nici cuantificate. Aceștia erau importanți: îți asigurau o plăcută și eficientă intrare și ieșire din apă. Or, pînă la urmă, rostul întregului periplu era chiar intratul în apă. Toate celelalte se construiau în jurul acestui moment central. Erau ritualuri secundare, concesii făcute unui comme il faut intrat în instinct. Unui soi de simț al datoriei zilelor de vacanță, inoculat de către mama. De nezdruncinat.
Pe scurt, vecinilor le lăsai în grijă toate ale tale cînd te aventurai în apă. Întrebai, într-o doară, dacă ar putea arunca o privire și asupra cearșafului tău. În general, dacă-i alegeai bine (cu instinctul proaspăt dezvoltat) de la început, răspundeau, politicos și chiar bine intenționat, „Bineînțeles. Nu vă faceți griji”. Și tu îți puteai face de cap în apă. Te puteai bălăci cît aveai chef (fără să abuzezi, totuși). De ce-i credeai cînd îți răspundeau? Simplu: pentru că se punea în mișcare, deodată, un fel de mecanism al Lumii mari. Al lumii de dincolo de carapacea părintească. Unul în care-ți luai măsuri de siguranță, da. Dar și riscai. Îți și foloseai instinctele. Nu aveai garanții pînă la capăt.
Și tocmai aici era șpilul. În această breșă de nesiguranță. Dar și de speranță. Care te înfiora, și într-un sens rău, de sperietură. Dar și într-unul bun, de posibilitate a ceva neașteptat, formidabil, care ți-ar tăia respirația în orice moment.
