Mă uit prin camera în care îmi petrec tot timpul (ultimele aproape șase săptămîni), zăcînd în pat – sînt înconjurată de obiecte ortopedice și de alte dispozitive medicale. Aș putea să deschid un dom al invalizilor la mine acasă, un muzeu al imobilității. E aici căruciorul cu rotile pliabil pe care l-am folosit de mai puține ori decît m-am așteptat inițial. La început, transferul pe el mi se părea imposibil, dura cîte o jumătate de oră să mă mut din pat în căruț, nu știam cum să mă ridic, cum să pivotez pe piciorul sănătos, cum să-mi feresc mîna ruptă, de ce să mă țin. Dar fără el n-aș fi reușit să fac drumul de la spitalul din București pînă aici. După aceea, mi-am dat seama că fără rampă deveneam treptat prizoniera propriei mele case din cauza treptelor, iar căruțul era inutil, cine să-l ridice cu mine cu tot și să-l care pe sus, pe scară? Așa că visul meu de a fi plimbată cu scaunul cu rotile prin parc sau de a ajunge măcar la masa din grădină unde să mă uit la frunze și la păsări s-a spulberat rapid. Și la pușcărie e mai bine, măcar acolo te lasă să ieși în curte, la soare. Cînd transferul a devenit mai ușor, piciorul încă nu putea să flexeze la 90 de grade, atîrna inert peste marginea scaunului și mă durea, ar fi trebuit să-l țin drept, întins în față, așa că taică-miu a avut o idee cu o improvizație, o cutie de carton legată cu scotch de scaun pe care să-l sprijin. Cînd înaintam, cu chiu, cu vai, cu scaunul prin casă, speriam pisicile care nu mă recunoșteau – mai întîi se ivea de după colț un picior umflat și întins, amenințător, abia după aia apăream eu care mă deplasam pe roți, probabil că era ceva monstruos pentru ele. De altfel, de cînd mi-am rupt oasele, pisicile nu mă mai recunosc deloc nici măcar după voce și mă ignoră total, pentru că nu prea mă mișc din pat, pentru ele sînt ca o mobilă, nu mai sînt provider, nu le pot oferi nimic, nici mîncare, nici joacă, nici mîngîiere, atunci ce rost mai am eu pe lume?
Mai este, chiar lîngă pat, scaunul cu oliță, o invenție minunată care chiar mi-a fost de folos din momentul în care mi-am învins teama că o să cad și am învățat schema cum să ajung pe el în siguranță. Cea mai cumplită parte a recuperării au fost primele trei săptămîni, cele cu pamperși. Este dezumanizant pentru un om activ și încă tînăr să-și facă nevoile în pamperși și să fie schimbat de altcineva, chiar dacă e o persoană apropiată. Pe mine m-a schimbat mama, a fost straniu cum am redevenit dintr-odată bebelușul de acum aproape 50 de ani. Dar și îngrozitor de frustrant, de aceea eram mereu irascibilă, de obicei bolnavii imobilizați la pat îi terorizează pe aparținători, dar nu e vina lor, sînt doar furioși din cauza neputinței și a faptului că au devenit o povară. Cel mai dificil e să gestionezi psihic o astfel de situație, mama a înțeles totul și a îndurat în tăcere, n-au fost decît trei săptămîni – iartă-mă, mamă! –, îi sînt recunoscătoare. Așadar prima mare victorie personală a fost scaunul cu oliță. Salteaua anti-escare n-am folosit-o decît o singură dată, n-am putut să dorm pe ea, mă simțeam ca la mare, pe valuri, la Neptun, alți bani irosiți. Să dormi în aceeași poziție, fără să te poți rostogoli mai la stînga sau la dreapta, e un efort în sine, mereu pe spate, cu capul sprijinit de perne, îți simți toate organele interne aplatizate, totul amorțește, înțepenește. Totuși, atunci cînd adormeam și visam invariabil că alunec într-o groapă sau că stau într-un scaun de mașină care se lasă pe spate și nu-l pot fixa defel, eram aproape fericită. Pentru că uitam. Încercam să profit de somnul ăla chinuit și fragmentat, patru-cinci ore pe noapte, la șase se făcea lumină, începea o nouă zi, și ce dacă? Însă timpul care se scurge cu o încetineală de melc lucrează în avantajul meu, o săptămînă de la operație, două, o lună, progresele sînt insesizabile de la o zi la alta, însă ele există, kinetoterapia dă rezultate, dar ai nevoie de o răbdare infinită. Mulți mi-au zis: lasă că o să ai un timp pentru tine, o să citești, o să scrii! Aiurea. N-am reușit pînă acum să deschid nici o carte, n-am reușit să văd un film pe Netflix cap-coadă, doar sitcom-uri cu episoade de 30 de minute pe care le mai văzusem deja (Familia Heck) și le consumam ca pe semințe sau reel-uri tembele pe telefon, m-am plimbat prin toată lumea, am aprofundat gastronomia franceză, m-am uitat la mii de clipuri cu restaurante de lux, ca în cele din urmă să sfîrșesc prin a mă uita pur și simplu fascinată la oameni care dansează. Mișcare, în momentul în care din cauza unui accident stupid îți pierzi mobilitatea, ești ahtiat după mișcare, să te uiți la oameni care se mișcă firesc, cu naturalețe, devine ca un drog. M-am urît pentru toate momentele în care înainte am fost sedentară, mi-am promis că nu voi mai lîncezi niciodată pe canapea în mijlocul zilei, tînjim după lucrurile simple și prețioase din viața noastră abia atunci cînd le pierdem, ni se pare atît de normal să pășim, să vedem, să auzim și mereu sîntem nemulțumiți, mereu ne dorim altceva. Așadar, nu am reușit să mă concentrez la nimic altceva decît la propriul meu corp, așteptînd să se vindece, numărînd orele, zilele pînă cînd voi putea merge din nou, gîndindu-mă în permanență că poate că e o lecție. Adevărul este că de multă vreme am o relație proastă cu corpul meu, îl neglijez, îi ignor semnele, nu accept faptul că începe să îmbătrînească, uneori trag de el ca la 30 de ani, nu-l ajut suficient, aș vrea să nu mă deranjeze cu nimic, să nu doară, să funcționeze, îmi imaginez că mă va susține necondiționat încă mulți ani de acum înainte. Însă într-un moment ca acesta în care corpul cedează, chiar pentru o perioadă relativ scurtă de timp, începi brusc să-i simți toate reacțiile, simți întregul mecanism care te ține de fapt în viață, iar capacitatea lui de adaptare, de regenerare e fantastică.
De aproape o săptămînă, de cînd mîna e mai bine, am cumpărat și un cadru, la început am fost entuziasmată – voi merge din nou! Primii pași s-au dovedit a fi un supliciu, abia dacă am reușit să mă deplasez cîțiva metri, țopăind pe piciorul bun, mă dureau toți mușchii. N-am perseverat prea mult, mă uitam la cadru așa cum mă uitam la scaunul cu oliță în primele zile, cu teamă și neîncredere. Apoi am reușit să ajung pînă în dormitor, a fost ca și cum aș fi ajuns pe vîrful Omu, acolo m-am prăbușit extenuată în pat. Mi-am dat seama că mă grăbesc să ard etape, că și pentru mersul cu cadrul am nevoie tot de un ritm de țestoasă. Îl împing un pic în față, aștept, respir, țopăi, dar nu țopăi vioi ca un iepure, e mai mult un tîrșîit săltat al piciorului bun, trag după mine și piciorul „mort”, după controlul de șase săptămîni probabil că voi putea să-l pun jos, peste încă o lună cadrul va fi de tristă amintire, voi trece la cîrje. Pînă atunci mă uit la toate aceste obiecte ortopedice care mi-erau atît de străine și cu care aș putea încropi acum un muzeu al imobilității. Ce voi face cu ele cînd voi fi ca înainte? Probabil că le voi vinde pe Olx.
Cînd am ieșit pentru prima oară „în oraș”, ieșirea în sine a fost o întreagă aventură, m-am pregătit o jumătate de zi ca și cum aș fi plecat într-un city-break într-o țară străină. După chinul de a coborî țopăind treptele, m-am instalat în scaunul cu rotile și mi-am lăsat capul pe spate ca să privesc cerul, mă simțeam ca ieșită din peșteră, prea multe culori dintr-odată, prea multă lumină... vremea era minunată, o după-amiază blîndă de septembrie, am ajuns în parc, am făcut un tur de parc în mijlocul meu de locomoție, m-am uitat plină de curiozitate la copii și la cîini, ne-am oprit la o terasă, am mîncat pizza și am băut un pahar cu vin, ne-am intersectat întîmplător cu niște amici și am sporovăit vreo două ore, lucruri atît de banale pe care le făceam înainte în fiecare zi, de care mă plictisisem, acum începeam să le redescopăr. Mi-am zis că sînt norocoasă – un picior rupt e, în fond, doar un picior rupt, impune o pauză socială, mentală, dar orice repaus e urmat de o revenire, nimic nu e ireversibil, iar de săptămîna viitoare voi scrie pe teme mai vesele, cum ar fi despre pisici.
