Nebunia socială contextualizată

Scriam aici săptămîna trecută despre hipnoza colectivă și nebunia socială. Le asociam fanatismului cu care un segment important al electoratului românesc a aderat la mesajul straniu-periculos al candidatului Călin Georgescu și le încadram într-o istorie mai amplă a sectarismului suicidar. Admiteam însă că, deși recunoaștem și descriem bine fenomenul (mai ales pe baza antecedentelor sale din trecutul umanității), nu reușim totuși să-i găsim motivații convingătoare. Chiar și psihiatrii emit, în legătură cu această problemă, mai curînd speculații decît explicații. Prin urmare, nu pretind că, în cele ce urmează, voi elabora o fișă clinică a „nebuloasei Georgescu”, în care societatea noastră a intrat recent ca într-o spirală a morții, dar încerc să stabilesc, fie doar și pentru mine însumi, cîteva elemente ce au putut genera o asemenea stare de mesmerism comunitar. Las la o parte teoriile socio-economice („starea de nemulțumire față de sistem” – nu foarte convingătoare, întrucît România trăiește astăzi cel mai bun moment din întreaga ei istorie), pe cele politice („românii s-au săturat de corupția și incompetența din vechile partide” – haideți să fim serioși, politicienii actuali nu sînt nici mai buni, nici mai răi ca altădată) sau pe cele filozofic-culturale („avem nevoie de altceva, de o regîndire a modelului guvernamental” – nici astea prea persuasive, întrucît vii imediat și întrebi, desigur retoric, cum oare „să regîndești modelul”: prin ieșirea din cele mai faste alianțe din toată existența noastră europeană și intrarea în sfera de influență a unui sumbru dușman tradițional?).

Altele au fost, aș zice, pîrghiile impredictibilei și subitei alunecări populare în degringolada suicidară (similară celei studiate de neuroparazitologii preocupați de așa-numita „putrezire a creierului” sub efectul microbilor externi, ipoteză preluată recent de un autor canadian celebru, Gad Saad, ca lămurire pentru degenerescența rațională a individului postmodern). De aceea, am pierdut ceva vreme și am urmărit cu atenție mai multe speech-uri online ale gurului Călin Georgescu, încercînd să descifrez, cu instrumentele hermeneutului, enigma din spatele lor. Ar fi, spun din start, cîteva concluzii. Mulți l-au acuzat, pe bună dreptate, pe împricinat de găunoșenie, mirîndu-se de succesul lui. Te copleșește cu fraze goale, pompoase, lipsite de orice substanță, s-a constatat în numeroase rînduri. „Dumnezeu”, „neam”, „conștiință”, „trezire” reprezintă o parte din lexemele folosite de Georgescu pînă la saturație, în diverse combinații, precum cărțile de joc într-o partidă de poker. Astfel, ele încetează să mai însemne ceva. De acord, dar modul declamativ și important în care vorbitorul le rostește învăluie mintea mai neantrenată cu analiza în aburul unui drog retoric din stirpea stilisticii lui Rică Venturiano („Democrațiunea romană, sau mai bine zis ținta Democrațiunii romane, este de a persuada pe cetățeni că nimeni nu trebuie a mînca de la datoriile ce ne impun solemnaminte punctul nostru fundamentale, sfînta Constituțiune...” – să nu uităm că Jupîn Dumitrache, exponentul mahalagiilor tradiționali, ascultînd nedumerit cuvintele respective, exclamă fascinat: „E scris adînc”).

Mai mult, „găunoșenia” domnului Georgescu – expusă neezitant, fără urmă de complexe – se îmbracă în roba certitudinii. Personajul este întruparea „omului fără dileme”, despre care s-a scris strălucit în programul acestei reviste. Călin Georgescu nu se îndoiește nici o clipă de enormitățile pe care le debiteză (că Vlad Dracul vine de la Vlad Dragul, adică de la „cel drag” poporului, că Gaza se referă la gaz, că sucurile au nanocipuri, că sîntem guvernați de extratereștrii „reptilieni” etc.). Certitudinea în cauză hipnotizează publicul. Un dilematic rațional, care întoarce, dubitativ, o realitate pe toate fețele, supunînd-o analizei riguroase, va avea mereu mai puțin succes, în plan psihologic colectiv, decît un ins al certitudinilor care transmite, neabătut, „adevăruri” universale. De asemenea, modul ascuns în care a comunicat domnul Georgescu, „sub radar” (mod și el specific putinist, conceput în adîncimea buncărelor), a creat necesara aură de mister, decisiv ajutătoare în efectul hipnotic. Nici privirea fixă și totuși ușor deviantă a comunicatorului (sugestivă, din punctul meu de vedere, mai ales pentru o anumită vinovăție) nu a dat greș. A transmis impresia determinării supraomenești, capabilă să meargă dincolo de limitele naturale (rezultat hipnotic garantat). În sfîrșit, permanentele referiri teurgice (magice), mai degrabă decît teologice (religioase) – așa cum s-a crezut inițial –, au contribuit la alunecarea grupului pe panta „nebuniei sociale”. Vor trece simptomele rătăcirii colective acum, după eliminarea, fie și temporară, a cauzei declanșatoare, aidoma mahmurelii după o beție strașnică? Dificil de răspuns. La fel ca doctorii, trebuie să precizăm că timpul le va lămuri pe toate.