Luăm o situație ipotetică. Într-o sală de clasă din școala dintr-un sat oarecare al unui județ aflat în topul economiei naționale, profesoara de limba și literatura română ține o lecție oarecare, de gramatică sau de literatură. Este o clasă de gimnaziu, a șasea, să zicem. Dacă ai fi o muscă sau o persoană invizibilă, ai vedea că profesoara mai trece pe la un elev, ocazional, îi indică să copieze titlul din manual în caiet, după ce îi deschide ea manualul și îi indică lecția, dar elevul, la finalul orei, are abia desenat titlul, chinuit, pe două rînduri, cu literele spațiate ca între două cuvinte. Nu recunoaște și nu înțelege literele. Din lecție nu poate fi vorba să fi înțeles ceva. Dacă ai intra în mintea directoarei școlii, ai afla că băiatul provine dintr-o familie cu șapte copii, unii mai mari ca el, alții mai mici, toți avînd același grad de analfabetism. Apoi, dacă ai merge în clasa întîi, ai descoperi în prima bancă o fetiță. Clasa este la învățarea literei d. Profesoara a stat cîte trei săptămîni, poate mai mult, la fiecare literă. Fetița desenează de pe tablă, învățătoarea vine pe la ea și o ghidează mereu. Totuși, deși fetița nu mai știe literele a, b și c. Învățătoarea se întreabă cu ce a greșit și nu înțelege cum este posibil ca, după ce au exersat atîta timp literele anterioare, fetița să le fi uitat de parcă i-ar fi fost șterse cu buretele din memorie.
În astfel de situații, școala seamănă cu un om trimis să stingă un incendiu cu o cană cu apă. I se cere să recupereze, să includă, să motiveze, să personalizeze, să facă adaptări, să bifeze progres, să nu stigmatizeze, să nu lase pe nimeni în urmă. Chestiuni juste, omenești și pedagogic corecte. Doar că, uneori, în spatele unui copil care nu ține minte trei litere nu e o simplă „dificultate de învățare”, ci o prăpastie de sărăcie, neglijare, subdezvoltare cognitivă, absență a stimulării timpurii și o lume în care cartea nu a intrat niciodată în casă.
Avem reflexul consolator de a spune că fiecare copil poate, trebuie doar să găsești cheia potrivită. Dar există și situații în care cheia nu deschide nimic, fiindcă ușa n-a fost montată niciodată. Nu e vina copilului, nici a profesoarei, nici a directorului, care știe că școala se luptă cu efectele unor ani și ani de abandon invizibil.
Pe acești copii îi ascundem în statistici, îi mutăm dintr-o clasă în alta, le spunem „cazuri”, „situații speciale”, „elevi aflați în risc”. Formulări decente administrativ și aproape indecente uman. În spatele lor stau copii care traversează școala precum o gară: intră, ies, stau o vreme pe peron, dar nu urcă niciodată în trenul care ar trebui să-i ducă undeva.
Cînd vorbim despre alfabetizare, ne imaginăm de obicei litere, silabe, propoziții. În realitate, alfabetizarea este și intrarea într-o ordine a lumii. Înseamnă un minim control asupra propriei vieți. Cînd un copil ajunge în clasa a șasea fără să recunoască literele, nu avem doar o problemă școlară. Avem deja schița unui destin social.
Întrebarea nu este „Ce n-a făcut bine doamna sau școala?”, ci cît de onest privim această realitate. Nu este vorba doar despre școală și nici doar despre „sistem”. Înainte de a ajunge în bănci, de a fi incluși, monitorizați și recuperați, copiii aceștia au fost, pur și simplu, lăsați să crească în afara oricărei griji pentru mintea lor. Nu este un eșec educațional, ci o formă de abandon colectiv, petrecută sub ochii tuturor: familie, comunitate, autorități, instituții. Școala ajunge ultima la locul accidentului și i se cere să facă ordine în ruine. Există medii în care alfabetizarea nu mai poate fi lăsată doar în seama orei de curs, ca și cum douăzeci de litere și un abecedar ar putea compensa ani de deprivare, de haos, de absență. Acolo trebuie intervenit sistemic devreme, din primii ani de viață: unde se vede că sărăcia e materială, de limbaj, de atenție, de relație, de lume. Problema nu începe în clasa întîi, ci mult mai devreme și se prelungește mult mai tîrziu, în vieți de adulți rămași prizonieri în afara alfabetului.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
