Observam aici săptămîna trecută că o retrospectivă a experiențelor americane – nu doar ale mele, presupun – naște azi unele dileme de receptare. Dacă nu cumva am văzut odinioară, admirativi, instantanee ale excepționalismului american acolo unde, în fașă, gîngurea filozofia MAGA? E aceasta, cred, frămîntarea oricărui filoamerican autentic al prezentului. În ce mă privește, trebuie să recunosc faptul că amintirile „mă chinuiesc” și „mă răscolesc”, vorba unui cîntecel care-ți sfredelea timpanele, acum cîțiva ani, revărsîndu-se pe toate canalele radioului din mașină. Le proiectez pe ecranul conștiinței și le disec cu minuțiozitate de ceasornicar. Bunăoară, îmi reapar insistent în cap discuțiile avute cu diverși profesori (republicani) din Statele Unite, în urmă cu treizeci de ani, pe tema emigrației. Ei nu mai vedeau în americani o națiune de emigranți (precum predecesorii lor), considerînd toleranța administațiilor politice față de fenomen greșită. Ideea de bază a teoriei (de altfel, acceptată atunci de mine) era că America are o identitate consolidată deja, ce nu mai trebuie supusă provocărilor. Mai mult, se afirma (iarăși credibil pentru mine) că identitatea americană s-a format prin negarea (de către emigranți) a rădăcinilor lor (europene, asiatice etc.), lucru deloc valabil în cazul celorlalte țări de pe vastul continent (Canada și America Latină), care au păstrat o „nostalgie” a originilor, reorganizîndu-se, în noul context geografic, după modelul clasic de acasă. Pînă și oprimații negri au refuzat să se întoarcă în Africa, după Războiul Civil (prin urmare, după ce au devenit liberi), cînd Lincoln a dat un decret de finanțare a călătoriilor la baștină ale tuturor foștilor sclavi care și-ar fi dorit reîntoarcerea în lumea lor (conform surselor istorice, numai 5% din populația afro-americană au optat pentru revenirea pe continentul negru). Aleseseră să fie americani și nimic altceva.
Constatările mi se păreau, repet, de bun-simț la vremea respectivă, bazate pe elemente istoriografice și antropologice convingătoare. În prezent însă, ele au căpătat, în excursurile mele mnemotehnice, o cu totul altă conotație. Cu atît mai mult cu cît – nu pot să uit –, pe fondul dezbaterii asupra deciziei majorității negrilor de a rămîne în țara care îi făcuse sclavi, după confruntarea secesionistă, un distins profesor de romantism american (al cărui curs doctoral îl frecventam cu mare plăcere) a spus: „Pînă și pe acest palier, al identității de culoare, sîntem diferiți de Canada și de America Latină. La ei, dacă ai 1% sînge de alb, ești considerat alb. La noi, dacă ai 1% sînge de negru, ești considerat negru”. Habar nu avusesem de acel detaliu, dar, auzindu-l, l-am găsit, pe moment, interesant, fără să-l relaționez neapărat cu vreun impuls rasist. Astăzi perspectiva s-a schimbat inevitabil. Aveam tentația de a explica asemenea „singularități” istorice prin prisma menționatului „excepționalism” american. El mergea, în mintea mea, de la particularitățile analizelor academice la situațiile cu care mă confruntam, mereu admirativ, în viața de zi cu zi. Am călătorit odată cu un prieten în Munții Chiricahua, fost teritoriu apaș, aflat la granița Statelor Unite cu Mexicul. Pe drum, am oprit la o fermă de pui, pe care amicul o cunoștea, pentru a cumpăra ouă (seara, cînd am ajuns la casa lui din munți, ne-am făcut ochiuri cu cartofi prăjiți, în cel mai pur stil românesc posibil). Am vorbit puțin cu proprietarul fermei. Un cowboy mustăcios, foarte simpatic. Mi-a zis că ouă ca ale lui nu vom găsi nicăieri pe planetă, ceea ce, din unghi negustoresc, era perfect acceptabil. A adăugat însă că e foarte pissed off de niște fermieri vecini, sons of bitches, care își aduseseră o rasă de găini din Franța, cu ale căror produse alimentare aveau un succes enorm, făcîndu-i, credea el, pervers, concurență neloială.
„Să nu cumpărați niciodată de la ei”, ne-a sfătuit mustăciosul, „că vă dau ouă europene”. Atunci am rîs, acum mai puțin. La fel după ce un coleg (supărat că România bătuse SUA la CM de fotbal) mi-a zis: „Oricum, fotbalul din Europa e un joc de pussies. Singurul sport cu adevărat bărbătesc e fotbalul american”. Îmi amintesc și de un cultivator de dovleci din Arizona, la care am mers, în tradiția locală, înainte de Halloween, pentru a cumpăra un bostan decorativ. Omul ne-a luat (pe noi și pe alți clienți) într-o căruță cu coviltir, precum cele ale pionierilor care, venind de pe Coasta de Est, în goana după aur și pămînt, au colonizat Vestul Sălbatic. Ne-a dus pe un cîmp imens, plin cu dovleci gigantici. S-a întors mîndru către mine și m-a informat: „O chestie din asta nu veți vedea nicicînd în Europa”. Iar eu, din postura tăntălăului politicos care eram în acele timpuri, am replicat: „Cu siguranță!”. Ei bine, acea „siguranță” am pierdut-o astăzi. M-aș bucura enorm ca pierderea să nu fie iremediabilă și să regăsesc, epifanic, America excepțională a începuturilor...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
