Unul dintre marile avantaje de a locui într-un mare oraș este faptul că orice ți-e la îndemînă. Sau, de fapt, totul ți-e la îndemînă, e acolo, la doi pași de tine. Înainte, în București, nu eram conștientă de asta, mi se părea firesc să-mi cumpăr lapte, vin, țigări, ouă, napolitane și tot ce-mi trecea prin minte, la orice oră, de la supermarket-ul non-stop care a înlocuit buticul non-stop, nu rămîneam niciodată fără, știam că pot bea o bere la o terasă și la ora două noaptea, că pot ajunge în centru în 20 de minute, de aceea aproape că nu mai ieșeam niciodată în centru, aveam destule cîrciumioare OK în cartier, mă mulțumeam însă cu ideea că centrul e tot acolo și că mă așteaptă. Aveam zeci de opțiuni pentru masa de prînz sau cină, azi poate aveam poftă de mîncare chinezească, mîine aveam chef de shaorma sau de mici, poimîine îmi luam meniul zilei „ca la mama acasă” și, culmea, pe toate le găseam de ceva vreme de-a valma în Piața Obor, la nici zece minute de mers pe jos, „aș mînca o ciorbă” chiar se concretiza aproape pe loc, fără să fiarbă nimic pe aragaz, la un moment dat mă săturasem de toate, nu-mi mai plăcea nimic, iar nemulțumitului i se ia darul. Aveam cabinet veterinar non-stop dacă motanul vomita peste noapte, clinici peste clinici pentru ipohondra din mine, cafele bune la fiecare colț de stradă, „coafeza mea” pe strada alăturată, o dentistă minunată la două stații de metrou, știam de unde să-mi cumpăr urgent un încărcător de telefon dacă pe al meu îl pierdeam subit sau de unde să-mi cumpăr chiloți (e important să știi de unde să-ți iei chiloți și șosete...). Dacă ieșeam din casă, în cinci minute eram undeva, într-un loc extrem de precis; aici, la reședința de la țară, în cinci minute abia dacă am coborît strada și am ajuns la șina de cale ferată. Am fost în orașe mai mari sau mai efervescente decît Bucureștiul și mi-am dat seama că se poate și mai bine. La Berlin, în orice cartier am nimerit, am avut în proximitate, pe lîngă zeci de cîrciumi de toate națiile și pentru toate categoriile de clienți, de la raw vegan la super-bio, un cinematograf cu vreo șapte săli de cinema, cel puțin un teatru, zeci de galerii de artă, muzee, chiar dacă unele mici, „de buzunar”, cluburi de dans, librării „nișate” (doar bandă desenată, de pildă), evenimente publice în aer liber. Toate, la nici 20 de minute distanță de mers pe jos sau la cel mult două stații cu S-Bahn. Astfel de orașe sînt un spectacol în sine, nu e cazul Bucureștiului, deși de aici, de la distanță, am văzut în mediu online, în toamna asta, cîteva manifestări publice care chiar aveau un aer relaxat, occidental și, recunosc, m-am cam uitat cu jind.
Mutarea la țară sau într-un oraș mic de provincie care are o singură librărie vine cu prețul său pe care ți-l asumi de la bun început, pentru că ai nenumărate alte avantaje. Am pomenit tot în textele mele despre o altă calitate a vieții, despre un aer mai bun, grădină, liniște și priveliște. Totuși, sînt anumite lucruri care te surprind pe parcurs mai ales cînd vine toamna, apoi iarna, căci vara într-un astfel de loc te simți oricum într-o permanentă vacanță (întreruptă brutal pentru mine cu un accident stupid și cu oase rupte). Îmi dau seama că pentru a mă adapta trebuie să-mi schimb radical stilul de viață, încă nu știu dacă voi reuși. În primul rînd, mi se pare foarte straniu că proximitatea locuinței mele e alcătuită exclusiv din case și grădini (și din rezidenți pe care de cele mai multe ori nici nu-i văd la față). Nici o cîrciumă, nici o terasă, nici măcar barul tradițional al satului, nici măcar un magazin mixt. Pînă la primul supermarket (care are aproximativ de toate, inclusiv niște mezeluri produse de firme mici, locale, foarte gustoase, pe care nu le găsești în marile lanțuri) faci doar zece minute de mers pe jos în ritm lejer (și se închide la ora 22), dar nici unul dintre noi doi nu merge acolo pe jos, nu e genul de plimbare care să te tenteze, străbați un drum prăfos și pustiu, de o parte e șina de cale ferată, așa cum spuneam, de cealaltă niște depozite dezafectate, mai bîntuie și niște cîini de pripas, iar seara, pe înserat, nu e imposibil să dai chiar de urs (căci tot am avut alerte aproape în fiecare săptămînă). În plus, drumul e intens circulat, mașini care umblă „pe sate”, nicăieri n-am văzut atît de multe hîrburi ca aici, adevărul este că nici nu merită să-ți rupi o mașină nouă pe străzile astea cu gropi și prost asfaltate. Le conduc țărani și nu folosesc cuvîntul într-un sens peiorativ, chiar sînt femei cu baticuri pe cap care cresc probabil găini și porci (iar eu le invidiez pentru că ele au reușit să-și ia permisul, spre deosebire de mine care m-am pierdut la ambele examene, apoi am renunțat), oameni cu mîini muncite, de la sapă, mai sînt și căruțe, mai e și aprozarul mobil – „Avem varză, mere, prune, dovleci!”. Așadar orice ieșire în lume, ba chiar în vecinătate, presupune o deplasare cu mașina, ceea ce pe mine care nu conduc mă cam indispune, pentru că depind de conducătorul auto. În București, mașina zăcea parcată pe stradă, ieșeam cu ea doar în week-end ca să cărăm un bax de apă de la Kaufland, aici mașina devine esențială pentru orice, chiar să ajungi la singura librărie a orașului din proximitate. Iar cînd ies la cumpărături am ajuns să cumpăr compulsiv, de frică să nu rămîn fără, ceea ce nu făceam niciodată înainte. La București de multe ori nu aveam nimic în frigider, aici frigiderul e burdușit cu mîncare. Și oricîte liste aș face, mereu, inevitabil, uit cîte ceva, mereu se termină cîte ceva și hai, urcă-te în mașină că am rămas fără hîrtie igienică sau pastă de dinți, hai să trecem iar pe la Lidl, că e săptămîna italiană, și uite așa, într-un șir nesfîrșit de cumpărături, nu reușesc să-mi găsesc liniștea pentru care am venit, de fapt, aici. Într-o seară, mi-era o poftă cumplită de un croissant și i-am zis lui I.: dacă tot mergi la magazin, ia și tu un corn cu ciocolată, din ăla cu cele mai multe E-uri, cel mai banal, că de ăla vreau, dincolo n-aș fi avut niciodată astfel de pofte obscure de femeie gravidă, pentru că aveam orice la îndemînă. Și ce să vezi? I. a uitat tocmai de cornul meu, bineînțeles că m-am bosumflat și am adormit cu pofta aia în cap, a doua zi am uitat.
A venit toamna, s-a schimbat și ora, se întunecă la șase, iar după căderea întunericului chiar nu mai ai ce face în exterior. Nu ai unde să te duci. Și nici nu-ți mai vine să-ți părăsești casa caldă și să ieși afară în frig și în pustietate. Ceea ce m-a speriat încă din vară, cînd ziua era lungă, e faptul că după ora 8 nu mai vezi pe nimeni pe stradă nu doar aici, la țară, nici măcar în oraș. Nu vezi trecători, nu vezi grupuri de tineri, nu auzi zvon de muzică și de distracție, iar senzația e una de apocalipsă. Ieșisem într-o seară să mă plimb printre case, să respir, să văd apusul peste dealuri, frumos, și cînd mi-am dat seama că sînt singurul om de pe stradă m-a apucat frica. Tocmai mă uitam la The Walking Dead – Invazia zombi și, sincer, nu mi s-a părut deloc neverosimil să mă aștepte o turmă de zombi în capătul străzii. Orașul mare, chiar dacă e aglomerat și urît, transmite în felul său căldură, prin miile de ferestre luminate, chiar și prin șuvoaiele de aburi puturoase ce ies din gurile de canalizare. Genul ăsta de loc e melancolic și rece, vorbești cu pisicile tale mai mult decît e cazul, ceea ce poate că nu e tocmai rău, pisicile sînt interlocutori minunați. Dar nici nu m-aș mai întoarce dincolo, adevărul e că m-am dezrădăcinat și revin treptat la idealul meu de viață itinerantă, ca o pasăre migratoare, nicăieri nu e bine decît pentru o perioadă de timp, mereu tînjești după altceva, după orașul de la marginea mării unde îți dorești să îmbătrînești, după orașul-spectacol, după barul din colț unde să mergi la orice oră și vecinii tăi de cartier să te întîmpine cu bucurie, după cunoscuți și necunoscuți. Nu mai știu dacă îmi voi găsi cu adevărat locul sau dacă voi continua să-l caut în permanență, însă dacă în următoarele șase luni voi reuși să termin aici o carte (cea la care lucrez de mult timp), înseamnă că locul și-a atins scopul cu prisosință.
.jpg)
