Nu-mi aduc aminte de prea multe revelioane reușite. Cele mai multe dintre ele au fost cam ratate. De fapt, la vremea respectivă aș fi spus „din nefericire”. Acum mi se par pur și simplu niște experiențe necesare, din care am înțeles că, uneori, poți să ai cîte așteptări vrei, căci sînt degeaba. Lucrurile tot se întîmplă cum vor ele. Așa s-a petrecut cu respectivele revelioane. Dar, pînă la ele, tot au existat unele reușite: cele din copilărie. Cînd veneau vreo patru prieteni de-ai părinților mei, stăteam la masa prelungă din sufragerie și ne uitam la programul de revelion de pe vremea lui Ceaușescu. Cred că era singura noapte din an în care televiziunea română emitea pînă la 5 dimineața. Era un eveniment și o raritate. Programul consta în scenete comice, numere de dans, muzică ușoară și populară. Unele dintre scenete, în special cele în care juca Toma Caragiu, erau chiar bune. Pe lîngă haz, se mai strecurau ceea ce pe atunci se numeau „șopîrle“, adică aluzii la sistem. Cele mai multe, totuși, inofensive, indirecte. Publicul însă le pescuia cu mare rîvnă din ce ape putea: nevoia de așa ceva devenea tot mai evidentă.
Erau și momente de „Cîntarea României“, un fel de folclor coafat și stropit cu paiete. Și unele omagiale de-a dreptul, printre care și Plugușorul de pe la 12 și ceva noaptea. La 12 fix apărea Ceaușescu însuși și ținea tradiționalul discurs de Anul Nou. Țin minte, dacă nu greșesc, că lua în brațe un copil îmbrăcat în costum popular, care reprezenta anul ce venea. Ne uitam și noi la discurs, dar ai mei comentau ironic, se amuzau. Presupun că era singura atitudine sănătoasă pe vremea aceea. Desigur, puteai să nu te uiți deloc (varianta să te uiți la alt post nu exista – sigur, era și un program 2, dar bănuiesc că în „noaptea dintre ani” difuza același lucru).
Programul putea fi „savurat” ținînd cont de circumstanțe. Dar era singura ofertă a momentului, așa că mă uitam uneori și a doua zi la unele dintre secvențe, căci exista posibilitatea să le revezi. Melodiile de muzică ușoară erau, cele mai multe dintre ele, standardizate, intrau într-un tipic. Iubirea, pe vremea aceea, părea ceva poetic, eteric. În textele cîntecelor și în filme nu prea existau atingeri, ci mai curînd alergări, ezitări și regăsiri. Dragostea se asocia cu marea și cerul, iar dintre părțile corpului omenesc era voie să fie menționate părul, mîinile, buzele, ochii. Și cam atît, cred.
Era, pe de o parte, o lume castă și imaterială. Și, pe de alta, una cît se poate de terre-à-terre, în care se mînca, se bîrfea, se glumea, se dădea la gioale: cea a scenetelor comice. Într-un fel, le luam în serios, ne stabileam niște standarde pornind de la lumea acestor scenete (deși, pe de altă parte, simțeam kitsch-ul și nefirescul acelei lumi). Vedeam acolo petreceri de revelion, cu doamne îmbrăcate-n rochii cu paiete și cocuri uriașe, cu domni rubiconzi dornici de băutură, dar cu frica nevestelor și a șefilor. Salate de boeuf și sarmale, piftie, cozonac, țuică și șampanie. Cam ăsta era meniul de revelion, în general. Noi, la uriașa masă din sufrageria noastră, care era, de altfel, și camera de lucru a tatălui meu, cred că aveam ceea ce profesionist s-ar numi „aperitive”, adică niște brînzeturi (oricum, pe atunci nu erau prea multe sortimente), murături și, poate, mezeluri. Plus sarmale și cozonac. Nu le făceam noi, ci bunica mea, și erau întotdeauna așa cum trebuiau să fie. Pentru mine, ca și în cazul cozonacului ei, exista cam un singur gust, pe care-l puteam recunoaște.
Stăteam cu toții în fața televizorului, la masa imperfectă, mîncam, beam (pe atunci se găsea vodcă, iar pentru copii siropul Bem-Bem sau nectarul bulgăresc) și rîdeam la lucruri care, de fapt, ne-ar fi întristat. Vedeam, pe de altă parte, cum trec anii și cum nimic nu se schimbă. Eram prin 1970 cînd, comparativ cu anii 1980, era o lume mai bună. Dar nu destul de bună, iar toți cei prezenți la masa prelungă știau foarte bine asta. Și-mi explicaseră și transmiseseră și mie.
