Se numește autopromovare

Asistam zilele trecute la un mic „scandal” de Facebook într-un domeniu aparent nevinovat – literatura pentru copii. Da, doar aparent, pentru că în momentul de față cărțile pentru copii se vînd cel mai bine în România (spre deosebire de literatura pentru adulți care are un număr restrîns de cititori, aici cititorii se multiplică de la un an la altul), de cîțiva ani piața a explodat și a devenit un biznis în toată regula, dar în lipsa unor criterii valorice clare, e greu să faci diferența, ca părinte, să zicem, între cărțile bune și cărțile proaste, între autorii care au ceva de spus și mămicile/tăticii sau învățătoarele care au descoperit peste noapte că au competențe în acest sens și că trebuie musai să publice cărți pentru copii. Foarte pe scurt, o autoare „cu vechime” pentru copii critica blînd într-un articol excesul de promovare și autopromovare a unor autori relativ mai noi pe piață, cartea pentru copii devenind astfel un produs pur comercial, în detrimentul actului onest de cultură/artistic/educațional sau cum vreți să-i ziceți, pentru că „vorbim prea puțin despre textul pe care copilul îl va întîlni între coperte”. Astfel, autorul pentru copii care nu știe să se promoveze, care e mai discret din fire (sau mai timid) are de pierdut față de cel cu calități de showman pe Internet (dar cam ăsta e capitalismul, economia de piață, n-ai ce să faci!). Îi dau dreptate pentru că am pățit-o – nu știu de ce publicul „serios”, adult își imaginează că autorii pentru copii sînt un soi de clovni care trebuie să-i distreze pe ăia mici ca animatorii angajați la petreceri aniversare. Am fost invitată în școli, mai ales private, unde cu toții, copii, dar mai ales profesorii lor, se așteptau ca, pentru o sumă meschină de bani numită onorariu, să „prestez” ceva, să fac joculețe stupide, să scot iepuri în pălărie sau pur și simplu să mă scălîmbăi în fața copiilor ca să-i fac să rîdă. Mă rog... Articolul autoarei pentru copii era decent, nu dădea nume, generaliza, dar cam asta era ideea. Culmea este că un autor din ăsta comercial (s-a recunoscut în articol după niște indicii doar de el știute) s-a „autosesizat” și asta mi s-a părut fascinant – a transformat întreaga poveste într-un nou act de autopromovare. A postat un text pe Facebook în care s-a ofuscat, a spus că e trist, că e marginalizat, dar ce vină are el că e simpatic și că vinde bine, că el știe să facă marketing, ăsta e talentul lui, cu alte cuvinte tot ceilalți care sînt „elitiști” îl jignesc și îi fac tot lui concurență neloială. Și că habar n-au cititorii lui cît de multă muncă e cu autopromovarea asta! Au urmat comentariile fanilor care au început, desigur, să o înjure și s-o jignească în fel și chip pe „doamna autoare” care din frustrare a îndrăznit să se ia de autorul lor preferat, iar toată povestea a început să devină destul de urîțică, m-a întristat și pe mine pe bune, dar nu asta e tema acestui text.

Adevărul este că unul dintre cele mai mari dezastre pe care le pot produce rețelele sociale este transformarea oricărui impostor într-un soi de guru, prin autopromovare (vezi cazul doctorului Vasi Rădulescu de acum cîțiva ani), dar și într-un om bogat și de succes. Înainte de Facebook și de variantele sale mai puțin lame, autopromovarea se numea lăudăroșenie și/sau narcisism și avea loc la colțul blocului și la cîrciuma cartierului, puteai să dai din gură cît voiai și nu te băga nimeni în seamă decît dacă aveai un noroc nesperat să apari prin vreun ziar sau la televiziune, atunci erai „un om mare”, recunoscut. Acum te pot „recunoaște” peste noapte o sută de mii de imbecili care nu au altceva de făcut decît să-și butoneze telefoanele. Îți poți hipnotiza publicul prin telefon, așa cum făcea pe vremuri Anatoli Kașpirovski, un caz celebru din Uniunea Sovietică, poate vi-l mai amintiți, care a început cu puțini adepți și cu săli mici de prin case de cultură și a sfîrșit prin a vindeca întreaga țară „prin televizor”. A devenit un fenomen chiar și la noi cînd la un moment dat s-au redifuzat emisiunile – îmi amintesc scene grotești cu întreaga noastră familie, în după-amiezile de duminică, lipiți de televizorul alb-negru, cu ochii închiși, învîrtindu-ne ușor capetele și așteptînd să ne vindece rusul de la distanță, cred că trebuia să punem și un pahar cu apă pe masa de lîngă televizor, altfel riscam să rămînem bolnavi. Acum sînt mii și milioane de Kașpirovski pe Internet, chiar ai de unde alege, fac și ei un ban cinstit prin autopromovare. Profesia de jurnalist practic nu mai există, toți sînt pseudojurnaliști și comentatori care se pricep la orice, iar alții le dau dreptate, sînt și pseudopoeți care se autopromovează zilnic, adresîndu-se adepților cu „Bună dimineața, la cafeluță!” și postînd poezii de clasa a II-a, dar se vor găsi alți zece, sau o sută, sau o mie care vor scrie „Mulțumesc, suflet frumos!”, „Genial!”. Orice om cu un pic de muncă din asta de autopromovare poate fi băgat în seamă. Totuși, mă întreb: oare nu e și aici o dilemă, nu e mai bine acum? Oare, dincolo de societățile noastre democratice care nu mai funcționează, nu am ajuns la o formulă de comunism digital? Nu am devenit, de fapt, cu toții egali și „creatori de conținut” pe o tabula rasa? Nu toți oamenii, indiferent de cît de mediocri ar fi ei, își doresc, de fapt, doar recunoaștere și validare? Să conteze pentru ceilalți, să existe undeva... Poate că de fapt am creat fără să vrem o lume mai bună în care toate visurile și frustrările noastre se deversează acolo, nu mai sîntem atît de nefericiți, nu mai dăm în cap altor oameni pe stradă, îi înjurăm pe Facebook și ne-am calmat. Însă unde mai este valoarea? Cum o mai discernem?

Recunosc, am căzut și eu în capcana asta, a autopromovării, orice aș face, dacă dau un interviu, dacă mă întîlnesc cu o clasă de copii, trebuie să se vadă pe Facebook, să rămînă undeva. Pentru că așa fac toți. Îmi e greu, eu sînt autorul discret și timid, nu-mi place să fiu pozată, filmată, nu-mi place să-mi fac selfie-uri, trag de mine împotriva voinței mele, trebuie să o fac, mai ales că asta e moda, cînd mă întîlnesc cu o clasă de copii, fiecare vrea să facă un selfie cu „autoarea”, nici nu vreau să mă gîndesc cîte poze oribile, cu gura strîmbă, cu zîmbete forțate, am prin telefoanele copiilor din țara asta. După ce merg la un eveniment primesc alte zeci de poze pe WhatsApp – „Postezi și tu activitatea, nu-i așa? Alege-le pe care vrei!”. Din nou, e o muncă pentru mine – stai și alege poze, uite, aici mi se vede gușa, aici sînt cu ochii închiși, hai să o aleg p-asta, aici sînt chiar drăguță, se văd și copiii în spate, cîți au fost? 20? Hai că par mai mulți! Mă autoînvinovățesc – trebuie să trec și pe video, altfel nu am nici o șansă să răzbat, tocmai eu care am terminat și o școală de film nu-s în stare să-mi pun niște clipuri scurte pe TikTok? Să-mi fac un canal de ceva, de orice, cum mănînc mici în Obor, cum călătoresc, cu pisicile mele, neapărat să postez și pisicile. Sînt oameni care se pozează natural, se vede din poze că le place să se afișeze, să se arate, eu mă crispez, mi se pare că e indecent, că e prea mult, însă de fiecare dată cînd ajung într-un loc nou, care îmi place, deja simt nevoia de a da share, de a împărtăși cu alții, cu necunoscuți. De parcă nu ne-am mai simți bine cu noi înșine, ne căutăm o validare permanentă a „stării” noastre, a vacanțelor și nimeni nu știe, de fapt, cîtă anxietate, cîtă frustrare și depresie se ascund în spatele unor imagini. Pentru că asta facem – ne „autopromovăm” ca oameni, toată viața noastră se mută treptat acolo, nu mai putem privi un apus de soare fără să ne gîndim că trebuie să-l postăm, ăsta e apusul meu, trebuie validat cu like-uri, altfel n-am trăit nimic.

Cred că instituția opresivă a Securității din România ar fi mîndră de ce s-a ales de noi: dăm zilnic raportul cu ce se întîmplă cu viața noastră. Fără să semnăm angajamente, fără să ne oblige nimeni, sîntem cu toții niște turnători. Etichetăm alte persoane ca să se știe unde am fost și cu cine. O facem de bunăvoie. Avem „urmăritori” și urmărim la rîndul nostru alți oameni. Sîntem într-un sistem pe care singuri ni l-am ales, cu un cont și o parolă. Și sîntem mîndri că facem asta, nu mai putem funcționa în afara lui.