Unele cuvinte colocviale au dispărut din uz înainte să se răspîndească suficient pentru a fi cuprinse (cu o etichetă de registru substandard) în dicționarele curente. E vorba mai ales de cuvinte specifice periferiei urbane, mahalalelor, condamnate de norma literară și al căror succes a fost efemer. Cuvintele populare caracteristice mediului rural au fost adesea culese și conservate de glosarele regionale și de atlasele lingvistice, de unde le-au preluat de multe ori și dicționarele. Limita dintre rural și (sub)urban, dintre lexicul tradițional și neologismele deseori „deformate” nu este însă una absolută: cuvinte „ale mahalalei” au pătruns și în mediul rural, regăsindu-se în texte folclorice și în anchete dialectale. Harta nr. 247 din Atlasul lingvistic român I, vol. II, 1942, investighează termenii populari cu sensul „iubit”, obținuți ca răspuns la întrebarea „Cum îi zice fata la flăcăul de care-i place?”. Răspunsurile separă două arii tradiționale mari: drăguț în Transilvania, Maramureș, Banat – și ibovnic în Moldova și în Muntenia. Substantivul iubit este rar atestat, doar în cîteva zone, mai ales din Muntenia (de exemplu, în apropierea Bucureștiului). Tot în Muntenia, în cîteva sate anchetate, apar dovezi ale pătrunderii în uzul popular a unor neologisme: amant (și în forma hamant), amorizat și amurez. Comentariile consemnate de autorii anchetelor – interesați de lipsa sau prezența raporturilor sexuale în definiția conceptului – sînt foarte interesante din punct de vedere etnografic și antropologic. Uneori se fac diferențe imprevizibile între sinonimele parțiale – „dacă se culcă cu el, e amorizat”; „dacă nu se culcă cu el, se numește iubit”. În general, criteriul raportului sexual nu pare a fi fundamental în definirea termenului, dominînd relativismul: „se cam culcă împreună”; „cine știe dacă se culcă cu el”; „se culcă, cînd vrea ea”; „dacă e mai blajină, se culcă”; „dacă vrea se culcă, dacă nu, numai se pișcă” etc.
Pe la mijlocul secolului al XX-lea, în limbajul popular urban se răspîndise – pentru același tip de relație, cu toate nuanțele și gradele de apropiere posibile – și forma simpatiu: un substantiv masculin format analogic, de la simpatie, după modelul unor adjective ca argintiu-argintie, cenușiu-cenușie etc. Femininul simpatie era deja folosit și cu un sens concret și specializat: „persoană care trezește simpatie, dragoste”, „persoană iubită”. Cuvîntul a fost semnalat și explicat în 1938 de D. Florea-Rariște, într-un articol – „Din limbajul școlarilor (studenți și elevi)“ – publicat în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”: „Expresia cea mai obișnuită pentru noțiunea «iubită», folosită și de elevi și de studenți, e simpatie, întrebuințată și despre băieți și despre fete. Despre cei dintîi se spune și simpatiu, împrumutat, probabil, din graiul fetelor fără cultură (croitorese, lucrătoare din fabrici) și folosit, la început, cu tendințe de ironie”. Forma masculină apărea și în presa vremii, de pildă în relatarea unei răpiri: „Timp de trei zile am fost ţinută în casă sub cheie. Nu puteam să comunic cu nimeni. De abia azi am aflat că «simpatiul» meu a încercat în zadar să comunice cu mine” (Universul, 23.09.1936); „în peristilul de la intrarea blocului de peste drum, Lucy stă înghesuită în perete cu «simpatiu» ei, lunganul de la «Creţulescu»” (Adevărul, 20.11.1946). Cuvîntul a fost înregistrat și în literatură, de obicei ca marcă a unui mediu mai puțin cultivat, de exemplu la Constantin Țoiu, în Galeria cu viță sălbatică: „pitica din dreapta spusese cu pasiune trivială… «tu, gagicul meu, simpatiul meu!»”. Grigore Băjenaru, în Cișmigiu et Comp., pune în scenă o veritabilă lecție de cultivare a limbii: „Da' necazul meu cel mai mare e că duminică, în Cişmigiu, mi-a spus că-i place de mine şi că sînt singurul ei simpatiu! – «Simpatie!» l-am corectat eu. – De ce simpatie? Simpatiu, că sînt băiat! – Băieţi sau fete sînt toţi «simpatii» unii pentru alţii... O fi «simpatie» de genul feminin, dar se foloseşte şi la masculin tot aşa. Cuvîntul «simpatiu» l-au creat mitocăncile, care nu concep că se poate spune despre un bărbat că e simpatia lor, ci simpatiul lor. Nu există decît «o simpatie – două simpatii», iar nu «un simpatiu – doi simpatii»!”.
În prezent, cuvîntul mai apare foarte rar, în amintiri de familie (cineva își amintește că era folosit de bunici) sau în interviuri cu persoane în vîrstă: „Am avut pețitori, chiar și un simpatiu, cum se zicea, sau un drăguţ” (vice.com, 2015). Foarte rar e folosit în polemici online, cu valoare ironică, de exemplu cu referire la un politician simpatizat de cineva: „eu zic să vă duceți repede acolo să vă susțineți simpatiul, că se cam clatină” (hotnews, comentarii 2011); „Ce părere ai, stimabile, de simpatiul dumitale [...], care a dat legea de vînzare a terenurilor agricole străinilor?” (comentarii, cotidianul.ro, 2023).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
