În iunie 1876, Caragiale publică (în Ghimpele) un articol nostim, intitulat „Cronica“. Protagonistul lui e Conul Gugumano (pronunțat ca în franceză, ne avertizează autorul), primarul „Bucharei”. Bietul politician de frunte al urbei (mare amator de lichioruri scumpe) realizează într-o zi că bugetul orașului a ajuns, sub administrația sa, la fundul sacului. Își stoarce creierii prin urmare, o noapte întreagă, cu tocul în mînă, încercînd să găsească soluții de avarie. Nimic. În zori se arată epuizat și deprimat. De aceea, ia o dușcă pentru a se întrema. Pe acest fond, apare servitorul („feciorul” din casă), aducînd stăpînului micul dejun. Cu timiditate, sluga îi spune domnului Gugumano că se confruntă cu mari probleme. Are o nepoată, elevă în clasa a doua la „școala de fete”. „Madama” (institutoarea) nu vrea, în ruptul capului, să o treacă la examene, amenințînd chiar că o va lăsa repetentă. Feciorul pare complet dezolat, pierdut în umbra deznădejdii.
După o clipă de reflecție, Conul Gugumano se înviorează brusc. Instinctul său de politician mioritic îi sugerează că o asemenea intervenție i-ar fi la îndemînă. În comparație cu orășenescul buget care, în mod evident, se află dincolo de puterile sale de primar, o „pilă” tradițională și binevoitoare i-ar intra în competențe, oferindu-i cumva și sentimentul că poate duce la îndeplinire un proiect. Îi comunică de aceea, fericit, servitorului: „Ești mai deștept ca mine, dobitocule! Dar ce-i faci norocului? Eu, primar la primăriă; tu, slugoi la slugăriă! Bine că mi-ai dat ideea. Am să merg să vizitez esamenile scoalelor de fete, începînd de unde este nepoată-ta”. O inspecție în sistemul de educație pică perfect, potrivindu-se ca o mănușă contextului. Primarul Gugumano se înființează, maiestuos, în sala de examinare a tinerelor speranțe, unde profesoara și asistenții analizează cu atenție răspunsurile elevelor. Rigoarea și disciplina sînt aici la ele acasă.
Vizitatorul tulbură ostentativ atmosfera. Stă cu pălăria pe cap, fumează arogant și, la un moment dat, își scoate o gheată și se scarpină vîrtos în talpă, observînd: „Dar mulți purici aveți p-aici!”. O invită pe nepoata servitorului, Marița pe numele ei, în fața clasei. La îndemnul feciorului (și el prezent la examinare), Marița „mînjește cu nasul mîna primarului Bucharei” (gestul echivalează cu un sărut umil și plin de recunoștință). Conul Gugumano îi adresează întrebarea de o sută de puncte: „Fă, știi tu carte?”. Fata răspunde cu profundă convingere: „Hîhî”. „Prea bine, bravo!”, conchide politicianul lămurit, adăugînd către examinatoare: „Madame, să faci bine să treci pe fata asta cu premiul întîi în clasa a treia!”. Caragiale comentează: „Apoi trăgîndu-și gheata și sughițînd încă o dată cu ton, își aruncă țigara aprinsă pe scînduri și ieși urmat de fecior”. Intrările și ieșirile politicianului în și din procesul de învățămînt sînt mereu apoteotice.
Într-un secol și jumătate de cînd a fost scris textul, domnul Gugumano și-a schimbat întrucîtva abordarea față de sistemul educațional. În loc să o promoveze doar pe Marița, a decis să se promoveze și pe sine. În anii ceaușismului, a apărut o variantă feminină a lui, un fel de Coana Gugumana, care a impus tuturor mecanismelor „de profil” legitimarea sa ca „academician doctor inginer”. La fiecare treaptă urcată, madama în cauză era întrebată scurt: „Fă, știi tu carte?”, iar ea replica și mai concis: „Hîhî”, fiind ulterior răsplătită cu aplauze și ovații. Politicul s-a aureolat, în acele vremuri, cu virtuțile intelectualității, în genomul căreia s-a instaurat cu brutalitatea și determinarea unui parazit rezistent la orice formă de tratament. Singurul lucru bun atunci venea din singularitatea sau, cum să spun, din unicitatea patogenului. Morbul era numai unul. Toată lumea îl vedea și îl recunoștea cu ușurință. Nu putea fi multiplicat ori reprodus.
În contrapartidă, după 1989, parazitul s-a diversificat și, mai ales, s-a divizat. Au răsărit, aidoma unor tumorete diseminate din tumora-mamă, numeroși „Conași Gugumani” dornici ca, pe lîngă triumful politic, să obțină neapărat și distincția academică, alături de implicita prețuire intelectuală. Ei și-au procurat titluri de „doctori” cu același rafinament și cu aceeași dexteritate cu care proto-părintele Gugumano (pronunțat ca în franceză, să nu uităm!) îi oferea Mariței, generos, premiul întîi cum laude. Politica a încălecat din nou educația, anihilînd orice posibil impuls nărăvaș al bidiviului pus la jug. Măcar în sala de examinare descrisă de Caragiale, unde primarul cu gheata scoasă de pe laba unui picior își dădea în stambă ca examinator, lumea rîdea de se prăpădea de „prestația” profesorului improvizat. Acum, anumiți universitari (îndrumători de doctorate) „au mînjit” cu năsucurile lor „mînuțele” Conașilor Gugumani, strîngînd apoi, cu obediență, chiștoacele de țigări, încă aprinse, aruncate de „doctoranzii” lor pe podele.
