Tocmai m-am întors dintr-o excursie de o săptămînă în Marea Britanie unde nu mai fusesem niciodată, era o țară despre care am citit enorm încă din anii de liceu (de la istorie la literatură engleză, foarte mult timp am fost un mare fan Ian McEwan, ca să nu mai vorbim de Tolkien, la un moment dat, cînd am început să scriu literatură fantastică, m-aș fi dus pe jos pînă la Oxford doar ca să-i pun o floare pe mormînt). Însă n-am ajuns niciodată acolo, pur și simplu nu s-a nimerit. Dar acum a fost o întîmplare fericită – un cuplu de cititori ai Dilemei m-a invitat ca să-mi arate Anglia de dincolo de Londra, Anglia rurală, mai provincială, autentică. M-am întors cu impresii amestecate, pe unele dintre ele le voi consemna aici. Baza a fost în Liverpool, un oraș care pentru mine înseamnă în primul rînd The Beatles și care are un vibe cu totul special, voi reveni cu un articol dedicat lui. Așadar:
● Mi-a plăcut grija constantă și uneori exagerată a britanicilor pentru tot ce înseamnă păstrarea și conservarea patrimoniului. Asta înseamnă că fiecare piatră din caldarîm, fiecare gard, fiecare tramvai, fiecare cabină telefonică (în prezent nefuncțională) au rămas acolo, la locul lor, de sute de ani, „așa cum au fost odată”. Mi se pare mai mult decît o grijă constantă și probabil cu investiții financiare masive din bani publici, aproape o obsesie – de a afișa locuirea, uneori în straturi suprapuse de istorie, și mai ales de a încadra în mod decent noul în vechi. Se construiește masiv, însă noile locuințe sînt tot din cărămidă roșie și nu depășesc un etaj, maximum două, nu poți primi autorizație de construcție pentru orice, nu poți să-ți „tragi” un balconaș sau un turnuleț pentru că așa vrea mușchiul tău. Iar tot ce înseamnă conac, castelaș, clădire de patrimoniu este conservat perfect pînă la ultimul detaliu, cum ar fi soldățeii de plumb din camera copilului sau colecția de cărți orginale ale lui Beatrix Potter. Am vizitat Lyme Park unde s-a filmat Mîndrie și prejudecată, varianta BBC, cu Collin Firth, o casă locuită permanent de o familie de nobili timp de 600 de ani, acum transformată în muzeu, iar într-una dintre camere era o echipă de restauratori care tocmai recondiționau un birou. În fața vizitatorilor, ca un fel de spectacol, anunțat printr-un afiș – „aici e o echipă care restaurează” –, dar oamenii își vedeau liniștiți de treaba pentru care erau plătiți, și nu puțin bănuiesc. Un alt exemplu: am fost, într-o zi de duminică, într-un pub de la țară care funcționează din anul 1320 (oare ce cîrciumi erau pe atunci în Țările Române?), The Scotch Piper. Senzația de întoarcere în timp era copleșitoare, totul era acolo – îți imaginai cum veneau oamenii ăia prin moină, ploaie și noroaie ca să bea un ale și după aia să se ia la harță și să se împungă cu săbiile. După uși și după ferestre, mușteriii erau categoric mult mai mici de înălțime decît cei de acum. Și un ultim exemplu: la docurile din Liverpool, transformate în zonă turistică, erau și multe depozite imense de cereale sau tutun abandonate de mulți ani, crescuse vegetație printre ziduri. La noi, un mare dezvoltator imobiliar ar fi dat șpagă ca să le dărîme și să construiască acolo un cartier de vile chiar aproape de apă. Depozitele sînt încă în picioare și se caută soluții pentru a le găsi o utilitate modernă fără a fi distruse.
● Peste tot se plătește cu cardul. Oriunde, orice, chiar și un bilet de autobuz. Inclusiv bacșișul de la restaurant. În opt zile, n-am ținut în mînă nici o liră, n-am avut de ce. Aș fi vrut să am una măcar ca amintire.
● E o țară scumpă. Iar pentru noi, est-europenii, pare și mai scumpă (înțeleg că s-a scumpit considerabil și după Brexit). Adică eu, dacă aș locui în Anglia, nu mi-aș planifica nici o vacanță aici și aș prefera să merg în Spania sau Italia, unde să mă bucur de mare și de o climă mai blîndă, la jumătate de preț. „Turiștii” pe care i-am văzut erau în general englezi pensionari care în puținele zile însorite (eu am avut noroc, am prins o săptămînă fără un strop de ploaie, ba chiar „caniculă”, 28 de grade) mai fac cîte o ieșire pînă la vreun castel sau la plajă. Ei sînt cei care se deplasează în interiorul țării – ceilalți, mai tineri, zboară în Tenerife. După șocul inițial, cînd m-am întors acasă am avut un șoc de recul, totul mi s-a părut brusc foarte ieftin – adică să mănînci o cină și să bei vin, la o cîrciumă de cartier din București, cu doar 25 de lire, două persoane.
● Pot acum înțelege Brexit-ul (deși ne-ar fi fost tuturor mai bine împreună). Dintre toate culturile europene de care m-am lovit de-a lungul timpului, de la polonezi și albanezi la italieni și portughezi, cultura britanică mi s-a părut cea mai diferită. Dacă în Germania sau Franța, o voce ridicată pe stradă atrage atenția în mod neplăcut și există clar ideea de decență și de respectare a intimității, britanicii pot fi zgmotoși, uneori certăreți, se pot prăbuși în fața ta și să-ți vomite pe sandale, dacă au ieșit prea beți din pub, am auzit pe stradă oameni răcnind din nimic sau am văzut oameni fugărindu-se unii pe alții din motive doar de ei știute, am simțit un soi de agresivitate latentă. Cumva e de înțeles, Marea Britanie e o țară sufocată de imigranți, mai întîi au fost „ai lor”, cei din colonii pe care nu puteau să nu-i accepte (deh, îți asumi!), după aderarea la UE au început să sosească cei din Est cu care nu au avut nici o treabă din punct de vedere istoric. Mulți și-au dorit doar un venit mai bun – și mă gîndesc acum doar la resemnarea și cumva tristețea ospătarului slovac de la o pizzerie, care are două job-uri în Liverpool și mi-a povestit că aplică, tot aplică și nu găsește nici un job „în domeniul lui”, nu l-am întrebat care era acela. Anglia nu e o țară de vacanță, e o țară în care vii să faci bani. Dar mai sînt și cei care au profitat din plin de sistemul lor de protecție socială, avionul cu care m-am întors de la Birmingham era o veritabilă grădiniță, plin de copii de la o lună la trei ani, născuți în UK, care mergeau acasă „la mamaia și la tataia”, iar părinții le încasau alocațiile britanice. E foarte neplăcut să ajungi acolo și să fii în postura de rudă mai „săracă”, dar asta e, din păcate, nu-i poți primi pe toți.
● Marea. Oceanul, Marea Irlandei sau ce-o fi ea. M-a dezamăgit. Pe lîngă ea, marea noastră mi se pare minunată. E cenușie, cumva uleioasă și fără valuri. Și nici nu o prea vezi, la reflux se zărește undeva în depărtare, iar plaja devine nesfîrșită. În schimb, ce am văzut la Crosby mi-a plăcut mult – o plajă sălbatică, primitivă cumva și plină de dune, iar în mijlocul ei un autobuz hippie transformat în pub unde se ascultau Beatles și Queen, cred că acolo am petrecut vreo 30 de minute de fericire în stare pură, cum sînt puține în viața asta.
● În Marea Britanie chiar se citește. La început am crezut că e o întîmplare – în ultima seară, la un pub, la masa de alături erau patru tineri în jur de 20 de ani, două fete și doi băieți, absolut normali, adică nu intelectuali sau cu nu știu ce doctorate, care au vorbit o oră încontinuu doar despre cărți. Își arătau cărțile pe care le aveau în rucsac și pînă unde au ajuns cu cititul, le comentau, povesteau cu entuziasm subiectul, acțiunea. A doua zi, la fel – în trenul spre Birmigham, două fete adolescente au vorbit doar despre personajele din cărțile pe care le citeau. Cărți scrise de autori englezi de care n-am auzit în viața mea, dar asta n-are nici o importanță. M-am gîndit doar că dacă m-aș fi născut în UK și aș fi scris acolo, în limba engleză, probabil că aș fi avut o viață bună ca scriitoare sau jurnalistă. Mi-aș fi permis o casă, la Crosby, pe faleză și m-aș fi plimbat pe plaja aia infinită și vîntoasă, printre niște statui din bronz care apar pe neașteptate din apă și din nisip, doar ca să-mi vină inspirația. Aș fi avut un alt destin. Dar fiecare țară vine, în fond, cu destinul ei, ori te dărîmă (cum mă simt eu în ultimii ani), ori te ridică.
