● Antologia KIWI. Schimbări, Editura TREI, 2026.
Antologia KIWI – numită după această pasăre terestră cu un extraordinar simț al mirosului, care depune cele mai mari și mai grele ouă în raport cu mărimea corpului (metaforă perfectă pentru arta prozei scurte) – a trecut, din 2021 încoace, prin două mari schimbări: mai întîi, a început să publice și povestiri în traducere, iar acum, după cinci ediții apărute la Polirom, își continuă povestea alături de Editura TREI.
De altfel, lumea însăși a trecut prin tot felul de schimbări în ultimii ani (pandemia, războaiele, migrația, crizele financiare/umanitare/climatice), multe dintre acestea reflectate în cele aproape 150 de povestiri scrise de cei aproape 100 de scriitori, deopotrivă români și străini, publicați pînă acum în primele cinci volume.
Ediția din acest an – intitulată, așadar, Schimbări – continuă însă formula îndrăzneață de a pune laolaltă scriitori și scriitoare provenind din literaturi și culturi diferite (engleză, irlandeză, olandeză, spaniolă, israeliană, canadiană, americană, guatemaleză), distinși cu marile premii literare (inclusiv cu Nobel), traduși peste tot în lume (unii însă pentru prima dată în limba română), aflați în vîrful carierei, precum și plecați dintre noi în ultimii ani și încununați de statutul de autori cult, dar și în curs de afirmare, confirmare ori la început de drum. Povestirile însele se înscriu pe un palier vast: de la cele foarte noi și inedite la clasice ale genului, de la proze de început și hidden gems pînă la povestiri antologate/premiate, recunoscute drept capodopere. Something (not that) old, something new...
Antologia are deja tradiție în a selecta povestirile unor scriitori români încă nedebutați în volum (Andrei Dumitrescu, Irina Lupu, Mela Mihai), aflați abia la prima carte (Delia Hügel și Nicoleta Balaciu), unii revenind, în mod natural și necesar, în cuprinsul antologiei, alții prezenți pentru prima dată (Ruxandra Bancu și aceeași Delia Hügel). Două autoare revenite în antologie au debutat remarcabil: Diana Bădica, cu romanul Părinți (Polirom), și Iulia Gherasim, cu volumul de povestiri Ce văd păsările (Polirom), ambele cărți fiind multipremiate, reeditate, dramatizate (romanul). Alți autori au deja o bibliografie în mai multe genuri și se bucură nu doar de succesul de prestigiu, ci și de ceea ce numim popularitate: Tudor Ganea, Diana Geacăr, Bogdan-Alexandru Stănescu și Alex Tocilescu.
În ceea ce-i privește pe autorii străini, dacă din opera unor Etgar Keret și Alice Munro avem deja traduse în limba română mai multe volume de povestiri, Martin Amis, Anne Enright, David Foster Wallace și Enrique Vila-Matas sînt traduși pentru prima dată la noi cu proza lor scurtă (postum, în unele cazuri).
Ca și în edițiile trecute, există scriitori prezentați pentru prima dată cititorilor români: Lorrie Moore, Karen Russell, William T. Vollmann și Joost de Vries, plus Eduardo Halfon, prezent în limba română mai întîi chiar la începutul acestui an în volumul Din centrul unui continent. Antologie minimalistă de proză scurtă din America Centrală – secolul XXI: Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama (ediție bilingvă, editor Abel Murcia Soriano, Humanitas Fiction).
Așa cum s-a întîmplat și pînă acum, titlul relativ convențional al ediției, Schimbări, a fost ales după ce cuprinsul antologiei s-a conturat, deci nu a funcționat ca un criteriu tematic în selecția povestirilor. Asta în măsura în care sugestia și manifestarea „schimbării” se regăsesc oricum în natura brevității și a intensității, în intenția și tematica povestirii ca gen. Proza scurtă se (dar, mai ales, te) consumă mai repede: schimbarea este o fatalitate a formei. Și, în fond, farmecul ei. Something happens...
În această cheie, cele treizeci și cinci de povestiri ale antologiei anunță, surprind, însoțesc și explorează tot atîtea schimbări în percepțiile, sentimentele, convingerile, dacă nu de-a dreptul în viețile personajelor aflate invariabil în momente de alegere și cotitură, uneori abia perceptibile sau doar prevestite.
O mantră de înțelepciune populară – datorată lui Heraclit, firește – spune că schimbarea este singura constantă a vieții, iar personajele povestirilor se confruntă cu o suită de transformări, de la cele inerente condiției umane la cele ardente ale imaginației: oameni se rănesc reciproc, se alienează, se îmbolnăvesc, dispar sau mor; relații, familii și vieți se formează, se uzează sau se destramă; prieteni, iubiți și părinți sînt înlocuiți cu totul; casele, țările, chiar și planetele sînt abandonate; realitatea se preschimbă sub influența substanțelor, a traumei, a vremurilor sau a vremii; animalele devin fantome, obiectele devin entități, morții devin pasionali; trecutul, ca și sinele, capătă alte forme, nuanțe sau accente, căci corpul și mintea deopotrivă, la fel deghizarea și călătoria, plus arta, politicul și istoria, sînt agenții preferați ai dedublării, pervertirii, revelației.
Inteligența umană
Ca în fiecare an, faimoasa antologie britanică Granta, fondată la începutul anilor ’80, a publicat povestirile cîștigătoare ale concursului Commonwealth Short Story Prize. Însă cel puțin una dintre povestiri, cea scrisă de prozatorul trinidadian Jamir Nazir (n. 1963), prezintă cîteva trăsături ale scrierii cu AI, lucru care a stîrnit imediat ditamai scandalul. În cele din urmă, după ce textul a fost testat cu ajutorul modelului Claude, care a confirmat suspiciunile, antologia Granta a decis să se retragă din parteneriatul cu Commonwealth Short Story Prize.
În 2016, un roman japonez scris cu ajutorul unui program AI a ajuns finalist al Premiului Nikkei Hoshi Shinichi, primul premiu literar deschis şi aplicanţilor non-umani. Ziua în care un computer scrie un roman era titlul romanului cu pricina. The times they are a-changin’…
Filozoful irlandez Richard Kearney (n. 1954) menționa, încă din 2002, în cartea sa intitulată Despre povești (Tracus Arte, traducere de Carmen Mușat, 2020), „noile tehnologii ale imaginației virtuale și digitale”, care vor prelua funcțiile poveștii (mitice, mimetice, cathartice, practice și etice) pe alte căi, în alte mediumuri, prin forme noi de expresie. Iată că acum avem deja programe „generative AI” care scriu sau „doar” ajută scrisului prozei.
În capitolul dedicat catharsis-ului literar, Richard Kearney vorbea despre capacitatea de a empatiza cu alte ființe, altele decît noi („cu cît mai diferite, cu atît mai bine”), capacitate care este un test major nu doar pentru imaginația poetică, ci și pentru sensibilitatea etică: „Trăirea catharsis-ului ne permite să simțim un amestec de milă și spaimă, prin care experimentăm suferința altora ca și cum noi am fi ei. Or, tocmai această reacție întîrziată față de diferență și identitate – să te percepi pe tine însuți ca fiind altul și pe celălalt ca fiind tu însuți – determină o schimbare radicală a atitudinii noastre curente față de lucruri și ne deschide noi perspective și moduri de a fi”.
Una din multele contribuții recente la discuția privind posibilitatea ca AI să facă artă, furînd munca de la oameni deopotrivă retroactiv și proiectiv, și în cele din urmă înlocuindu-i cu totul, îi aparține autorului de proză scurtă speculativă Ted Chiang (n. 1967), care, într-un eseu intitulat „Why AI Isn’t Going to Make Art” și publicat în The New Yorker, își exprimă convingerea că Inteligența Artificială, oricît de eficientă, nu va putea crea artă adevărată din cauză că îi lipsesc două componente fundamentale ale creației: gîndirea și intenția.
Prozatorul speculativ (oh, the irony!) pleacă de la premisa că Arta este determinată de efortul fizic și de inteligența organică implicate by default în producerea obiectului artistic. Așadar, intenție, gîndire, efort, cu tot ce presupun acestea: timp, alegere, ezitare, semnificație, scop. „Faptul că tu ești acela care creează, faptul că arta derivă din propria ta unică experiență de viață și ajunge sub ochii cuiva la un moment anume din viața lui, asta e ceea ce face arta”, e de părere Chiang.
Dacă „arta este rezultatul unor nenumărate alegeri”, atunci cînd folosești un model generativ AI faci doar cîteva alegeri în compunerea cerinței (prompt), restul nu-ți mai aparține, căci AI găsește, fără efort, și mimează, fără gîndire și fără intenție, bazîndu-se doar pe statistică, nu pe experiență, modele (patterns) preluate din arhiva de scrieri și imagini a omenirii: „Aspectul la care AI s-a dovedit foarte priceput este reducerea așteptărilor și la ceea ce citim, și la ceea ce scriem pentru ceilalți. Este o tehnologie fundamental dezumanizatoare pentru că nu ne tratează așa cum sîntem cu adevărat: creatori și decriptori de semnificație. AI reduce cantitatea de scopuri/țeluri (intention) din lume”, mai scria Ted Chiang.
În termenii acestei discuții preliminarii despre viitorul artei, în general, și al prozei scurte, în principal, putem spune că antologia de față oferă douăzeci și cinci de feluri prin care experiența, efortul, intenția și inteligența umane creează tot atîtea premise ale unei schimbări esențiale, și anume de a ne percepe pe noi înșine ca fiind alții și pe ceilalți ca fiind noi înșine.
Acest text reprezintă prefața antologiei KIWI. Schimbări, a cărei lansare va avea loc miercuri, 11 noiembrie, la Librăria Humanitas – Cișmigiu în prezența autorilor români.
.jpg)
