La ediția aniversară cu numărul 25, Festivalul Internațional de Film Transilvania a inclus în secțiunea Zilele Filmului Românesc și documentarul Something Familiar / Atît de familiar. Rachel Tâpârjan, cineastă româno-britanică, locuiește în nord-estul Angliei și este conferențiar universitar în asistență socială la Universitatea Teesside. A regizat documentare selecționate la Sheffield DocFest, East End Film Festival și SEE Film Festival. Rachel e membră a Asociației Europene de Film Documentar. Debutul ei în lungmetraj, produs de Manifest Film, folosește cinema-ul ca instrument de cercetare pentru a rescrie o poveste de familie. Conversația mea cu ea a fost și un prilej de a afla mai multe despre forța propriilor voci într-un film.
Cînd ați început să vă puneți întrebări despre trecutul familiei în care ați crescut?
Mereu am avut întrebări la care părinții mei adoptivi nu puteau răspunde. Dar abia după ce am vorbit cu Mihaela (un alt personaj din film care își caută părinții, nota red.), care mi-a cerut ajutorul pentru a-și găsi mama biologică, mi-am deschis cu adevărat mintea către posibilitatea unei cercetări mai profunde (nu îndrăznisem niciodată să mă întreb pe mine sau pe altcineva) asupra adevăratului motiv pentru care am fost abandonată. Și îi era și ei frică de această întrebare, dar dintr-un motiv diferit. Inițial, acest film era despre căutările ei, eu plănuisem să mă ascund în spatele camerei, dar lucrurile au evoluat.
Atît de familar este un film foarte personal. Din această perspectivă, cum evaluați relația dintre cinematografie și psihologie cînd vorbim de transpunerea unei traume într-un film?
Cred că relația dintre cinema și psihologie este complexă în mai multe privințe și se completează cu un fel de proces de vindecare. Există scenariul, filmările, montajul, toate find tipuri de mediere, de selecție, curatoriat și, în cele din urmă, de control. În sensul acesta, relația despre care vorbiți poate oferi cuiva care a experimentat o traumă ceva ce s-a pierdut. Pentru că orice traumă implică o pierdere a controlului, iar introspecția poate fi un proces reflexiv. Sînt interesată nu doar de urmărirea evenimentelor, ci și de descifrarea poveștilor pe care viețile noastre le spun. Vedem în film cum personajele asimilează informații care le uzurpă istoriile existente. Ne schimbă într-un fel aceste istorii de viață? Ne schimbă ele, oare, traiectoria vieții?
„Poate propria mea voce – spuneți în film – să rescrie istoriile de familie moștenite?” Folosind cinema-ul ca instrument de cercetare, puneți degetul pe absență și traumă, precum și pe complexitatea legăturilor familiale. A fost munca de regizoare un pansament mental sau un fel de a procesa intensitatea acestor sentimente?
Într-un fel, da, mi-a oferit o distanță psihologică, ceea ce uneori a fost de mare ajutor. De asemenea, regia a fost ca o reverență – îmi place faptul că eu împreună cu membrii familiei avem acest film ca un fel de „înregistrare”, un proces de reflecție colectivă a ceea ce s-a întîmplat. De asemenea, m-a ajutat să înțeleg „încurcătura” – să o prezint suficient de bine într-un mod care să aibă sens, dar și să determin publicul să pună întrebările pe care le pun eu, întrebările pe care atît de mulți dintre noi ni le punem legat de motivul pentru care trecutul continuă să trăiască în prezentul nostru.
Am descoperit cum mama locuiește în mine
Sînteți personaj principal în film. Cum ați filmat și cine a fost în spatele obiectivului în unele secvențe, mai precis în cele în care apăreți?
Cînd filmam, directorul nostru de imagine Andrei Oană era în spatele obiectivului. Cînd nu filmam, stăteam aproape de Andrei sau ascunsă undeva, privind un monitor. Am fost nevoită să am mare încredere în el, iar percepția lui foarte sensibilă m-a ajutat. Au fost și alți oameni minunați care au ajutat la filmări, iar marea provocare a fost să mențin consecvență în stil și abordare. Am scris mult înainte de fiecare filmare și cred că încă îmi este greu să descriu limbajul vizual altora, fiindcă pentru mine este un lucru intuitiv. Îmi doream să simt că aparatul de filmat a fost invitat să fie martor la ceea se întîmpla și un complice empatic. Pentru ca treaba asta să meargă într-un film atît de personal, era important să simt asta față de persoana care ținea aparatul de filmat. Și aici a devenit foarte importantă relația dintre mine și Andrei, m-a făcut să mă simt în siguranță, văzută.
Prin introducerea mai multor personaje care reprezintă figura mamei sugerați ideea că întîlnirile deschid și o fereastră către oameni. Ați găsit „mama” la capătul acestui lung proces?
Nu, nu am găsit-o pe mama, dar am descoperit cum mama locuiește în mine. Secvențele de casting cu personajele care o întruchipează au fost foarte interesante, cu un fel de a reînvia ideea maternității prin cinema, un cadou pe care mi l-am făcut mie și filmului (după părerea mea). Ideea de a pune mai multe întrebări personajelor care o joacă pe mama din filmul Something Familiar m-a ajutat să înțeleg cum m-am simțit față de propria mea mamă – ce sentimente și ce întrebări zac dedesubt. Actrițele care o interpretează au venit cu multiple idei și s-a creat o dinamică diferită între mine și fiecare mamă în transformare. Asta m-a ajutat să testez o multitudine de scenarii și să fac față mai multor sentimente în același timp – să eliberez complexitate interioară și să-i fac loc pe ecran.
În timpul secvenței experimentului cu balonul roșu care are loc în sala de studii, ați vorbit despre semne ale traumei, unul dintre ele fiind hipervigilența. M-a emoționat și felul în care vorbiți de sora dvs. ca despre „o viață trăită din plin”. Ce semnificație are această sintagmă?
Voice-over-ul se aude cînd se vorbește despre sora mea Ana pentru prima dată, și prin asta arăt cît de mult am rîvnit la ideea unei surori. Nu am știut ce să fac cu această realitate, să fiu sora cuiva. Cum să mă port? De ce aș fi într-o relație cu ea, iar nu am știut. Avem o poveste de viață comună, dar nu vorbim aceeași limbă și atunci cum ne putem conecta? Acestea sînt întrebările care țin de realitate, pe care încă mi le pun.
E foarte emoționantă vocea naratorului din filmul Something Familiar. La final se aude o frază: „De ce pierderea este măsura dragostei?”. Puteți dezvolta un pic ideea?
Este vorba despre înțelegerea adevăratei profunzimi a iubirii atunci cînd este încadrată de absență. Dacă cîntărim cît de mult ne-a afectat „pierderea” viețile, atunci putem avea o idee despre cum „iubirea” ar fi putut să ne influențeze viețile într-un alt mod. Iubirea este ca un „membru fantomă”, doare acolo unde ar putea fi. Într-un fel, durerea este forma pe care o ia „iubirea” atunci cînd obiectul acelei iubiri a plecat. Dacă obiectul este „mama”, durerea este existențială, pentru că și iubirea unei mame este existențială.
