Colecționarii de absențe

Dragă Serghei,

1) Trebuie să scriu despre libertate și tot ce intuiesc în jurul meu sînt absențele și neputința. Despre absențe și dispăruți scriu de ani de zile, încercînd să hașurez transparențele lor, să le intuiesc și să le deslușesc formele. Absențele și tăcerile sînt și ale tale, în jurul lor ți-ai construit tablourile mișcătoare și nisipurile tot mai adînci și mai provocatoare ale plajelor memoriei și dorințelor, poeziei vii, ale animalelor sălbatice și tandre care scheaună și se gudură în poala simbolurilor dragostei, înseși vieții pe care avem libertatea să o numim artă.

De aceea îți scriu, îți scriu cu amîndouă mîinile, cum spunea Franz Wright, dar astăzi îmi închipui că nu mai are aceeași greutate, cînd tastatura îmi înghite aproape jumătate din corp la umbra smochinului care-mi acoperă soarele posibil, pe o terasă din Timișoara. Aici, la vreo doi kilometri de stația de la „Maria”, unde poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele în intersecție la 16 decembrie 1969 și Libertatea a răsunat apoi în toată țara.  

Mă gîndesc cum, după cincisprezece ani lungi în care ai fost cenzurat și persecutat, și o greoaie cortină de fier s-a lăsat peste tine să te înăbușe, în primul tău film, un băiat tînăr cu ochi albaștri s-a oferit drept sacrificiu pentru anduranța zidurilor cetății Suram, care se prăbușea peste noapte și se tot prăbușea, precum podul din Arta, în care arhitectul și-a zidit de bună voie soția, precum Mînăstirea din Curtea de Argeș, în zidurile căreia și-a găsit sfîrșitul Ana, „suflă, Doamne-un vînt, suflă-l pe pămînt”, dar cerurile au rămas neîndurătoare. Sau Rozafa din Cetatea Skadar care, în legenda albaneză, cea mai brutală dintre toate, a rămas vie în interiorul zidului luni în șir, pentru a-și putea alăpta copilul.

Firul roșu (nu acela pe care îl legăm la mîna nou-născuților pentru a-i feri de deochi) al acestor arhetipuri balcanice întărește și mai mult neputința unei libertăți reale și consecvente pe tărîmurile acestea în care viețuim și care ne locuiesc la rîndul lor. Necruțători Balcanii noștri, neîndurător și Caucazul, dragul meu Serghei, și ne tot sacrificăm, și luptăm în continuare cu apele adînci și curenții și admirăm frumusețea zidurilor care se înalță în jurul nostru și totuși cîntăm, și încă mai rîdem și mai dansăm, cu păunii și găinile noastre, cu nume mîngîietoare pe limbă pentru vreun străin neștiutor, Jalea, Vina, Dorul, Liniștea cîteodată.

„Cea mai mare libertate nu este să scapi de o tiranie vizibilă, ci de una nevăzută”, spune Ismail Kadare în Palatul viselor și tirania aceasta, dragul meu Serghei, e de atîtea feluri, politică, poetică, interioară, la colțul blocului sau la mii de kilometri distanță, încît uneori nici nu o poți presimți, uneori declanșează efecte care ajung la noi săptămîni sau ani mai tîrziu, cînd nici nu le mai poți intui sursa. Mă simt atît de departe de toate acum și îți scriu ca să mă simt aproape de tine și de mine. Libertatea interioară și cea exterioară au fost întotdeauna legate între ele ca o mamă de pruncul zidit încă în ea și mă gîndesc la minunățiile pe care le-ai clădit în lipsa libertății, la sfidările tale într-o epocă și un spațiu care puteau la fel de bine să fie o arenă de lei flămînzi, deși ar fi mai prielnic spus o rezervație de tigri siberieni, nu-i așa?

„Libertatea e un cuvînt mare. De el se tem toate inimile, dar e tot ce avem”, spune Nikos Kazantzakis prin glasul lui Zorba și tot lui Kazantzakis îi aparțin aceste rînduri din Raport către El Greco: „Ești o capră, îi spun adesea sufletului meu, încercînd să rîd de teamă să nu plîng, ești o capră, suflete sărman. Ți-e foame, iar în loc să bei vin și să mănînci pîine și carne, iei o foaie de hîrtie și scrii pe ea cuvintele: vin, carne și pîine, iar apoi o mănînci”. La fel și a mea Alejandra Pizarnik, într-un poem pe care de cît l-am tradus, recitit și ascultat în partea a doua a filmului lui Subiela, El lado oscuro del corazon, l-am învățat pe de rost în două limbi: „nu / cuvintele nu fac dragoste / fac absență / dacă spun apă – voi bea? / dacă spun pîine – voi mînca? / în această noapte pe această lume / extraordinară e tăcerea acestei nopți”.

Tu, Serghei, nu te sprijini pe abstracțiuni, tu cauți zvîcul și esența spiritului în substanța materiei, acest smochin care mă adăpostește acum de soarele geros al lui octombrie, soarele însuși nu-ți modelează nicicum trupeșia și fluiditatea diegezei, ci eliberează corpurile nevăzute din strîmtoarea celor văzute, materiale, mai ales în Umbrele strămoșilor uitați. Ai fi fost prieten bun cu Kazantzakis, în aparență telurici amîndoi, în realitate, cei care aduc apele din adîncul pămîntului la suprafața sa, ca să ne oglindim în fîntînile binecuvîntate și să ne potolim setea.

Cînd mă gîndesc la o libertate ideală pe teritoriile balcanice spirituale și geografice, mai mult cele dintîi decît cele din urmă, îmi năvălește întotdeauna în minte dragul de Zorba, care chestionează splendid limitările impuse și autoimpuse, șerpișorii constrictori ai dogmelor sociale și interioare. El, cu pofta lui de viață și cu înțelegerea lui așa-zis „primitivă”, e întruchiparea unui zeu balcanic, descătușează muritorii de frici, inhibiții și năluci și, mai ales, se năpustește să stingă incendiile și prăpădul cu haina lui de vară, în antiteză cu „jupînul”, care mi-a devenit unul dintre cele mai urîcioase personaje din literatura balcanică și știu precis că m-ai înțelege, dragă Serghei, acești oameni care privesc de pe margine și intelectualizează dezastrul contravin tuturor credințelor noastre.

Și atunci te întreb: ce e libertatea, dacă o păstrăm doar pentru noi, dacă ne ghiftuim cu ea lacomi, în soarele privilegiului și nu dăm din bucățica noastră și altuia?

În Piața Libertății, două mămici cu poșete de firmă își plimbă plozii în cărucioare ca niște mașini blindate, împopoțonate cu jucărioare sclipicioase, din materiale eco, desigur. O femeie se apropie cu o fetiță de mînă, sînt îmbrăcate amîndouă în haine murdare, nepotrivite frigului de afară, nu cer nimic, doar privesc doamnele cu copiii la modă îndepărtîndu-se degrabă, pentru ca nu cumva să apuce să adulmece vreo clipă sărăcia. Cînd drepturile fundamentale ale omului sînt încălcate, ce mai înseamnă libertatea?

Îndoiala e forță

2) În Piața Unirii, grupuri de turiști se fotografiază cu toate absențele locului și cu toate absențele lor.

Sînt cîteva versuri ale poetului american Mark Strand care îmi vuiesc adesea în minte, „In a field / I am the absence of field. / This is / Always the case. / Wherever I am / I am what is missing” și la fel de des m-am simțit copleșită în fața orașelor, clădirilor, peisajelor. Platon vorbea despre frumusețea formelor ideale, Aristotel considera frumusețea o calitate demnă de obiecte ce pot fi observate și studiate; se tot vorbește astăzi despre frumusețea salvatoare a lui Dostoievski și de fiecare dată ceva în mine se zbîrlește, se încovoaie. Văd în frumusețe siluetele absenței, strașnice și dolofane, impermeabile. „the air moves in / to fill the spaces / where my body’s been”.

O clădire e splendidă pentru că mii de povești s-au derulat în interiorul și în exteriorul ei, iar aceasta a rămas implacabilă și rece de-a lungul deceniilor, secolelor și parcă putem ști cine-o sta zidit în interior, în spatele frescelor și statuilor decorative, ce femeie cu lacrimile împietrite pe obraji, ce tînăr cu ochi albaștri a lăsat în urmă vreo mamă plîngînd în coliba nemăturată și goală de la marginea acestui oraș care mă primește, dar nu mă leagănă și nu-mi cîntă, nu se pricepe să-mi șoptească, poate că-i accentul meu de vină, poate că-i părul prea negru sau pielea prea măslinie.

În Piața Unirii, grupuri de turiști se fotografiază și în jurul lor vuiesc fantomele tuturor dorurilor, tuturor dispăruților care au existat sau care și-ar fi dorit să existe în viețile lor, zidiți de-acum în poveștile altora. Iar acum, oamenii aceștia cu aparate de fotografiat vizitează țări și orașe străine pentru a umple toate golurile cu frumusețe și cu noutate și de-abia gîndul acesta mă copleșește, ceea ce nu se vede, dualitatea libertății care, cel mai adesea, e urmărită la tot pasul de o neputință sordidă, nespusă, demnă de a fi zvîrlită în coșul cu rufe murdare și gînduri despre care nu vorbim. Și despre cîte nu vorbim, Serghei, chiar dacă nu ne mai tace gura, „zidul rău mă strînge, trupușoru-mi frînge”.

Iar limbajul, Serghei, care or fi muchiile libertății lui? Dacă mă întrebi pe mine, doar înțelegerea și lipsa ei l-ar putea îngrădi, puține lucruri îmi par mai vulgare ca opiniile exprimate în legătură cu lucruri pe care nu le cunoști, despre care doar ai auzit sau ți-a povestit vreun vecin sau cumătru sau doamna în taior de la televizor; așa se nasc prejudecățile și propaganda, nu-i așa? Și tare bine le-ar sta Balcanilor noștri în lipsa acestor sordide mori de vînt ce țîșnesc în mijlocul drumului la tot pasul.

Pînă la urmă, ce-i aceea prejudecată? O judecată prefabricată, o judecată la conservă, gata ambalată și ușor de înfulecat, fără prea multe vase de spălat și firimituri de adunat de pe podea ulterior. Nu există prejudecată în lipsa fricii de ceea ce nu e cunoscut, tangibil și categorisibil, în lipsa cunoașterii și educației, prejudecățile devin aproape pandemice, se transmit cu o viteză uluitoare, din individ în individ, din comunitate în comunitate, devenind sursa rasismului, urii, infectînd societatea. Sîntem plini de certitudini și doar cînd vom începe să le punem la îndoială vom fi poate în sfîrșit mai aproape de adevărul eliberator. Pentru că, de cele mai multe ori, îndoiala nu e un semn de slăbiciune, așa cum s-ar teme mulți, ci o autentică forță creatoare.

3) În Dicționarul khazar, Milorad Pavici notează: „Rătăcirea este esența noastră. Ne căutăm tot timpul, dar nu ne găsim niciodată”.

Cît de frumos ai sărbătorit libertatea, dragul meu Serghei, în Culoarea rodiei, cînd ai ales-o pe minunata Sofiko Chiaureli să joace atît rolul poetului (ashug) Sayat Nova, cît și rolul muzei, ce magnifică expresie a libertății de manifestare a dualităților noastre și cît curaj, în Uniunea Sovietică la finalul anilor ’60. Un revoluționar este simbolul primordial al libertății și unicul său erou. Dacă ar fi să așezăm oglinzi în jurul Balcanilor noștri, fiecare ar înfățișa o dualitate nouă a spiritului nostru – frumusețe și brutalitate, credință și îndoială, bucurie contaminată de jale, nuntă și priveghi, mîndrie și rușine, libertate și frica de a fi judecat, libertate cîștigată întotdeauna anevoios.

„Între Est și Vest, sîntem ca un rîu ce curge fără să se hotărască asupra țărmurilor sale”, notează Ivo Andrici în Cronica din Travnik, nimic nu se cîștigă fără pierderi și sacrificiu pe aceste tărîmuri survolate de păsările dintre lumi, dintre religii și culturi. Îmi imaginez că ai putea spune că nu poți separa durerea de frumusețe și ți-aș da toată dreptatea din lume, estetica ta este pînă la urmă una a tragediilor. Însăși identitatea noastră, dragul meu Serghei, ascunde atîtea ziduri și atîtea și atîtea sacrificii în spatele cărămizilor tăcute.

Fac baie de soare în Piața Unirii și un grup de oameni cu chitarele în brațe s-au pornit să cînte împreună, pe vremuri era o manieră de a arunca cu praf în ochii tinerilor, de a-i distrage de la o posibilă răzvrătire, de a le adormi acuitatea simțurilor și conștiinței. Mi-l închipui pe Zorba dansînd aici pe pajiște, desculț în soarele puțin cinic de octombrie, strigînd „Libertatea, înțelegi? Ei, Doamne... dar cîte mîrșăvii pentru asta”.

Dragă Serghei, poate că libertatea e o pasăre prea sălbăticită pentru a fi prinsă în plasa rațiunii. Poate că ea zboară liberă doar acolo unde nu ne mai agățăm de zidurile ridicate din dogme și frici, acolo unde nu mai încercăm să definim, să păstrăm, să concluzionăm și să idealizăm. Și poate că tocmai în asta zace în desfătare și leșin frumusețea cicatrizată a Balcanilor noștri: sîntem veșnic îngrădiți într-o istorie anevoioasă și un trecut în care amintirile ni se tot rescriu și prescriu, dar reușim, în mod paradoxal, să fim liberi pentru o clipă, să dansăm deasupra prăpastiei, să iubim în ciuda tuturor zidurilor, să mai credem și să mai sperăm în ciuda tuturor absențelor. Dar, ei Doamne, vorba lui Zorba, singura certitudine e totuși că trebuie să ne punem la îndoială certitudinile.

Mă întorc la filmul tău Ashik Kerib și transcriu: „Călătorul fără țară, fără casă, rătăcește nu doar prin lume, ci și prin propriul suflet. Fiecare pas pe care îl face este un pas mai aproape de înțelegerea că libertatea nu este un loc, nu este o destinație, ci o stare a minții. Acolo unde nu există iubire, nu există libertate, iar cel care iubește cu adevărat nu poate fi niciodată un prizonier. Dragostea îl eliberează pe om, chiar și atunci cînd drumul este lung și necunoscut”.

4) „Cînd te obișnuiești să aștepți, uiți că ai fost vreodată liber. Așteptarea devine felul tău de a fi, nu o perioadă trecătoare”, scrie Meșa Selimovici în Dervișul și moartea.

Aș vrea să-ți povestesc acum despre o altă formă de absență. În Balcani, avem acest dans al așteptării – un ritual nesfîrșit al pregătirii pentru ceva ce nu mai vine, cred că se aseamănă cu rotirea nesfîrșită a dervișilor în căutarea unei epifanii, a unei transcendențe revelatorii. Noi aici așteptăm cuminți răzvrătirea, eliberarea, dar cumva, la final, ne întoarcem tot la zidurile noastre, la poveștile despre cei care s-au sacrificat înaintea noastră și, de fapt, tot așteptăm să vină altcineva care să se răzvrătească pentru noi, care să-i ajute pe alții pentru noi, care să ne pună pe o tavă de argint soluțiile și rezolvările.

Și totuși, cetățile cad, iar și iar, pentru că stăm pe margine și adulmecăm neclintiți dezastrul, iar și iar. Ai simțit vreodată această liniște surdă din jurul unei cetăți prăbușite? E de parcă ruinele înghit tot aerul, toate sunetele, rămîne doar un zgomot alb, un țiuit în urechi despre care ne tot întrebăm ce înseamnă.

E un echilibru fragil între ordine și haos, între luciditate și cinism. De multe ori, în artă, în literatură, în poezie, găsim libertatea în tensiunea dintre lucrurile opuse, nu în armonia dintre ele. Găsim libertatea în dialogul cu tăcerea, dar nu neapărat cu liniștea. Poate de aceea nu ne căutăm libertatea în tihna de la suprafața apelor.

„Așteptarea ne este singura certitudine, căci orice neprevăzut vine din ea”, spune Danilo Kis în Enciclopedia morților. Mă întorc adesea la cartea aceasta și tare mi-ar plăcea să o fi luat cu mine în bagaj la Timișoara, să dorm cu ea sub pernă, să visez noaptea variațiuni pe tema libertății cum a născocit Danilo variațiunile pe tema morții.

Dragul meu Serghei, în curînd mă voi întoarce la București. Scrisorile acestea pe care ți le trimit din Timișoara m-au apropiat de tine și de mine și în cutia mea cu absențe mai hașurez și eu cîteva, să le pot observa și mai tîrziu. Închei cu un soi de post-scriptum chiar din filmul tău Umbrele strămoșilor uitați, pentru că de uitare mă tem cel mai mult și nimic nu ne îngrădește mai tare ca frica. „Amintirile nu sînt decît umbre, dar ele ne ard cu o flacără mai intensă decît focul. Ceea ce a fost pierdut nu dispare niciodată. Se ascunde în sufletul nostru, ca un strigăt tăcut. Îl simți în vise, în tăcere, în locurile unde ai trăit și ai iubit. Și în acea tăcere, te vei regăsi, din nou și din nou, ca și cum timpul n-ar fi trecut niciodată.”

Ligia Keșișian (n. 1988) este poetă. Ultima carte publicată: Anul tigrului de apă, Casa de editură Max Blecher, 2023.