A studiat la Berlin, a tradus din germană și din franceză, iar de curînd a publicat în Franța volumul Céline Arnauld, la dadaïste oubliée. Genre et migration dans l’histoire des avant-gardes littéraires (Classiques Garnier, 2025). Am vorbit cu Iulia Dondorici despre recuperări, mediul academic filologic românesc și cel german.
Care e prima dvs. amintire ca studentă la Berlin?
În 2001 am ajuns la Berlin într-o zi cenușie și ploioasă de aprilie, ca exchange student la Universitatea Humboldt, prin programul Erasmus. Pe atunci Internetul era abia la începuturile sale foarte timide, nu știam absolut deloc ce mă așteaptă la fața locului, și totul a fost o surpriză. Berlinul de Est era un șantier imens, cînd coborai din tren în chiar centrul orașului, pe Friedrichstraße, oriunde te-ai fi uitat, privirea îți cădea pe macarale și schele uriașe, istoria de dinaintea Căderii Zidului era încă vizibilă și cred că de aceea partea aceasta a orașului mi-a devenit repede familiară, la tot pasul era ceva ce-mi amintea de copilăria mea din perioada comunistă. Adevărata experiență de înstrăinare a fost cîteva zile mai tîrziu, în Berlinul de Vest, zece minute de mers cu metroul și ieșeai la suprafață într-o altă lume, prinsă și ea în vîrtejul transformării, dar mai calmă, mai așezată, mai prosperă, și în care simțeam că îmi lipsește simțul de orientare. Am avut apoi nevoie de ceva timp ca să-mi (re)construiesc reperele.
Ați studiat la Berlin, apoi ați tradus din limba germană autori ca Ingeborg Bachmann, Paul Celan, Christa Wolf. Cum a fost acest drum? Ce a contat în formarea dvs.?
Pentru mine, traducerile – am tradus atît din germană, cît și din franceză în ultimii zece ani – sînt punți între literaturi și culturi, cred că munca de traducere mi-a permis să mă ancorez și reancorez permanent în toate aceste culturi în același timp. Am avut șansa să traduc multe titluri pe care le-am propus chiar eu editurilor – pe lîngă cele amintite de tine, aș mai adăuga Feminismul decolonial al lui Françoise Vergès (TACT, 2024) și romanul Scorpionul de Anna E. Weirauch (Black Button Books, 2025), care contează mult pentru mine. Traducătoarele (folosesc femininul nu în ultimul rînd pentru a pune în lumină feminizarea meseriei) fac cel mai adesea și munca, de cele mai multe ori neremunerată, de agent cultural și literar, mai ales atunci cînd e vorba de literaturi în limbi care nu (mai) sînt de circulație internațională (cîți redactori din editurile românești mai citesc azi în germană, ca să poată evalua exact aparițiile de carte de pe piața germanofonă?). Am încercat să propun titluri care, dincolo de valoarea lor estetică, mi s-au părut că adaugă ceva dezbaterilor din spațiul public românesc, că le îmbogățesc cu voci sau poziții mai puțin vizibile – cred că acesta e un aport important al traducerilor în orice cultură.
Care sînt diferențele între mediul academic filologic românesc și cel german? Și, mai ales, oportunitățile?
Diferențele au fost foarte mari pînă pe la mijlocul anilor 2000, apoi, odată cu unificarea sistemului universitar european prin procesul Bologna, mi se pare că mai ales diferențele de principiu, care țin, de pildă, de tradițiile academice diferite, de modul de organizare și de finanțare a cercetării, se estompează tot mai mult. În prezent, ceea ce își pune cel mai puternic amprenta pe sistemul academic german sînt tăierile bugetare constante, consecința fiind un sistem de învățămînt și de cercetare care suferă de o subfinanțare cronică. Cercetarea universitară devine tot mai dependentă de finanțări externe – fie ale fundațiilor naționale (publice și private deopotrivă), fie prin fondurile europene; nu întîmplător, Germania e campioană la achiziția de fonduri europene, unul dintre motive fiind și lipsa fondurilor de cercetare proprii universităților. Iar creșterea în influență a curentelor de opinie de extremă-dreapta nu pare să promită o ameliorare a situației în viitorul apropiat, mai ales în ceea ce privește științele umane și sociale. Așa stînd lucrurile, mă mir tot mai des cînd citesc opinii – încă foarte răspîndite în spațiul românesc – care continuă să propună Europa de Vest ca model pentru învățămîntul și cercetarea din România (și, în genere, din Estul Europei). Și asta deși consecințele negative ale principiilor capitalismului neoliberal aplicate tot mai consecvent în ultimele decenii în educație și cercetare devin tot mai evidente și modelul începe să fie contestat și în Vest – în Franța mult mai mult decît în Germania. Sigur, e un sistem care funcționează și care, în mod evident, oferă mai multe oportunități decît cel din România, nu în ultimul rînd pentru că universitățile germane au atras și un număr semnificativ de cercetători din lumea întreagă. Însă, pe ansamblu, oportunitățile de cariere durabile în universitățile germane sînt în cădere liberă și, în opinia mea, exact de această situație ar trebuie să profite sistemul universitar românesc, prin investiții în educație și cercetare care să atragă inclusiv românii emigrați și să ofere oportunități cercetătorilor tineri, la început de carieră. Îndrăznesc să spun că, sub anumite aspecte – organizarea și finanțarea cercetării, ofertele de carieră pentru cercetători –, sistemul academic german ar trebui să funcționeze pentru noi mai degrabă ca un contramodel.
În librăriile franțuzești există o carte semnată de dvs., Céline Arnauld, la dadaïste oubliée. Genre et migration dans l’histoire des avant-gardes littéraires (Classiques Garnier, 2025) și ați participat recent la Salon du Livre de la Paris cu ea. E o cercetare serioasă, cum ați descoperit acest personaj suprarealist, pe numele său adevărat Carolina Goldstein, născută la Călărași în 1885/1886?
Cred că de multe ori, în cercetare, descoperirile pornesc de la niște detalii aparent nesemnificative, dar care îți ridică niște semne de întrebare. E bine cunoscut faptul că, de-a lungul secolului trecut, numeroși scriitori și artiști din România au emigrat în Franța, devenind acolo personaje importante ale mișcărilor de avangardă. De la Constantin Brâncuși la Benjamin Fundoianu/Fondane, de la Tristan Tzara sau Ilarie Voronca la Victor Brauner, numele lor sînt cunoscute publicului larg și cercetătorilor. În ce o privește pe Céline Arnauld – și ea emigrată la Paris, evreică la fel ca și mai toți cei menționați mai sus, prietenă cu Tzara și Voronca, participantă la mișcarea dadaistă și poetă suprarealistă avant la lettre –, nu o văzusem nici măcar menționată în cercetarea din România și foarte rar în cea din Franța, și asta m-a intrigat foarte tare. Am vrut să descopăr de ce, cum a fost posibilă această uitare aproape completă, deși avusese totuși un rol însemnat în timpul vieții. Am făcut multă cercetare în arhive și am citit și multă teorie ca să aduc elementele răspunsului la această întrebare, și așa am ajuns să scriu cartea pe care o menționezi. Sper ca în viitorul apropiat să apară și traduceri în română din poezia lui Céline Arnauld, care e de o mare frumusețe și originalitate, ca și cercetări despre alte artiste din zona avangardelor – Lizica Codreanu, Dida Solomon Callimachi sau Charlotte Gardelle, și ele prea puțin sau chiar deloc studiate.
Ce a însemnat această recuperare pentru istoria avangardelor?
Cred că acest fel de recuperări – pentru că Céline Arnauld e doar una dintre ele – schimbă în mod fundamental imaginea pe care o avem despre mișcările de avangardă. E ca și cum pînă de curînd nu vedeam decît o jumătate a tabloului, cea ocupată de bărbați, iar acum începem să completăm și jumătatea lipsă. Un alt exemplu foarte actual de recuperare este expoziția în curs la Muzeul de Artă Modernă din Paris despre Lee Miller, fotografă și artistă suprarealistă, pusă și ea în valoare în ultimii ani, după ce mult timp fusese „uitată“.
Ce rol au jucat artistele femei în mișcarea dadaistă?
Ca în toate mișcările de avangardă din secolul XX, și în dadaism femeile au jucat un rol cu mult mai important decît s-a crezut multă vreme. Imaginea trucată a avangardelor ca fiind majoritar, dacă nu exclusiv masculine este o construcție istoriografică a perioadei postbelice, care a avut ca rezultat tocmai excluderea, ștergerea femeilor din acest narativ. În schimb, cercetările din ultimii ani, multe dintre ele avînd ca punct de plecare cercetarea feministă din anii 1970-1990, pun tot mai mult în lumină prezența artistelor și a scriitoarelor în momente și poziții-cheie ale dadaismului și suprarealismului. Ele au fost autoare de manifeste, inventatoare de noi tehnici și mijloace artistice, dansatoare, editoare și memorialiste. Și asta nu doar în Franța sau în Germania, unde aceste curente s-au manifestat foarte puternic, ci și în spațiul românesc. Și aici avangardele au fost marcate de figuri feminine, doar că ne lipsesc aproape în totalitate cercetările și studiile pe acest subiect, care ne-ar putea permite să măsurăm amploarea fenomenului.
Sigur, privite din perspectiva de azi, putem spune că nici dadaismul, nici suprarealismul nu au fost la avangarda emancipării de gen; de altfel, ca grupări nici nu au susținut explicit mișcările feministe contemporane (spre deosebire de implicarea activă și asumată pe care au avut-o în lupta anticolonială, de pildă). Dar femeile care s-au implicat în curentele de avangardă au fost, individual vorbind, curajoase și emancipate, au luptat pentru propria autonomie și pentru recunoașterea meritelor lor, și nu au ezitat să se afirme ca scriitoare și artiste originale, și de multe ori chiar deschizătoare de drumuri.
