● Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls), după romanul A Monster Calls scris de Patrick Ness după o idee originală de Siobhan Dowd. Dramatizarea: Mihaela Michailov. Cu: Dan Pughineanu / Alex Popa, Marius Turdeanu, Camelia Pintilie / Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Doru Bem / Bogdan Nechifor, Matei Arvunescu, Ioana Niculae, Annemary Ziegler. Regia: Bobi Pricop. Scenografia: Clara Pop. Muzica originală: Eduard Gabia & Călin Țopa. Lighting design: Cristian Șimon. Video effects: Constantin Șimon. Sunet: Andrei Doboș, Roberto Gae, Robert Anton. Producător: Camelia Moroianu. Teatrul Excelsior.
● TOTO!, de Tim Crouch, traducere de Silvia Năstasie. Cu: Mara Bugarin, Dragoș Stoica / David Drugaru. Voci: Alina Crăiță, Mara Căruțașu, Voicu Aaniței. Regia Bobi Pricop. Muzica: Călin Țopa. Scenografia: Raul Cioabă. Coregrafia: Filip Stoica. Producător delegat: Mihai Trăsnea. Teatrul Masca.
Teatrul ca artă a vindecării este tot mai apreciat în Europa, unde teme sensibile precum doliul, boala, tristețea și suferințele emoționale se regăsesc recurent pe scene, însoțite de discuții cu experți, de regulă psihologi. Există instituții teatrale, precum Teatrul Național din Gent, Belgia / NTGent, care își construiesc strategia artistică în jurul acestei idei, a explorării ritualurilor de jale, suferință și depresie prin spectacole, oferind și sesiuni de terapie pentru spectatori. Folosind imaginația, teatrul poate deveni un remediu în perioade dificile, cînd oamenii se confruntă cu situații dureroase.
Bobi Pricop a creat în acest an două spectacole în care explorează psihologia și afectul copiilor prinși în crize familiale pe care trebuie să le gestioneze în mare parte singuri. În Șapte minute după miezul nopții, la Teatrul Excelsior, și TOTO!, la Teatrul Masca, un băiat, Conor (Dan Pughineanu / Alex Popa), respectiv o fată, Effy (Mara Bugarin), experimentează schimbări drastice în mediul familial, care îi pun în fața unor provocări majore. În ambele cazuri, tații au dispărut din peisaj și au pus distanțe mari între ei și familia rămasă în urmă. Abandonul este fără echivoc, chiar dacă, cel puțin în cazul lui Conor, tatăl (Doru Bem / Bogdan Nechifor) mai dă pe-acasă, avînd însă grijă să explice clar că vizita, a lui acasă sau a copilului la el, e scurtă și temporară. Mamele (Camelia Pintilie / Oana Predescu în Șapte minute..., Alina Crăiță, doar voce, în TOTO!) sînt bolnave, una are o boală fizică incurabilă, alta o tulburare psihologică. Ambele suferă degradări (aproape) ireversibile, sînt internate în spital, deci dispar fizic de acasă. Copiii ajung în grija unor rude cu care nu se înțeleg prea bine (bunica / Mihaela Trofimov, pentru Conor, unchiul / Voicu Aaniței și mătușa / Mara Căruțașu, doar voci, la Effy), în ciuda bunelor intenții ale acestora, și sînt practic dezrădăcinați din mediul familial, celula lor de siguranță și protecție este distrusă, figurile-reper ale copilăriei, părinții, dispar sau sînt pe cale de dispariție – oricum, devin inaccesibile.
Prima tendință a copiilor este de refugiu într-un mediu care să le ofere ceva din ce au pierdut, fie o înțelegere a situației – Conor (13 ani) este vizitat de un monstru-copac care-i spune povești bizare ce-l ajută să-și exteriorizeze furia și să-și asume suferința –, fie alinare – Effy (12 ani) se împrietenește cu un cîine, Toto, care devine confidentul ei, în timp ce respinge inițial prietenia unui alt copil, Noah (Toto și Noah sînt jucați de același actor, Dragoș Stoica / David Drugaru). Sînt debușeuri în imaginar din realitatea crizei pe care copiii le accesează pentru că nu pot gestiona singuri procesul suferinței. Abandonați de un părinte, pe cale să-l piardă pe celălalt, copiii sînt fragilizați emoțional și asta îi vulnerabilizează la școală, unde băiatul trebuie să gestioneze atît mila, pe care nu și-o dorește (din partea colegei sale Lilly / Ioana Niculae și a profesoarei / Annemary Ziegler), cît și bullying-ul (din partea colegului Harry / Matei Arvunescu), iar fata refuză să mai meargă. Ei caută instinctiv un sprijin, care vine la Conor sub forma unui monstru-arbore de tisă (Marius Turdeanu joacă spectaculos copacul, fără nici un artificiu decorativ, reușind să-i contureze personalitatea, vocea și mișcarea) și, la Effy, sub forma unui cîine.
Spectacolele au în comun și perspectiva narațiunii, care este a copilului. Bobi Pricop a folosit imersia sonoră cu un format binaural pentru a conecta publicul la mintea, emoțiile și afectul personajelor. Universul sonor, configurat de Călin Țopa și (la Excelsior și) de Eduard Gabia, redat prin căști la spectatori, este profund subiectiv, poveștile fiind construite din elemente fragmentare care se coagulează în mintea copiilor. La Conor, se resimte anxietatea pierderii mamei, dar și furia neputinței de a-și accepta sentimentul de vină pentru că dorește o încheiere a suferinței. Emoțiile proprii, incontrolabile, iau în imaginarul copilului forma unei ființe fantastice. Effy, în comă, este blocată în sine, într-un spațiu închis, claustrofob, dincolo de care răzbat voci cunoscute care glisează între trecut și prezent.
Șapte minute..., dramatizare a romanului A Monster Calls de Patrick Ness (2011), adaptat cinematografic de Juan Antonio Bayona (2016), intră într-o categorie de cărți despre gestionarea pierderii, alături de Anul gîndirii magice de Joan Didion, Durerea e o făptură înaripată de Max Porter – ambele tratează doliul după moartea unei persoane dragi, postfactum –, și se conectează cu două filme relativ recente, cu care are în comun faptul că abordează suferința pierderii înainte de a se produce, antefactum, The Room Next Door de Pedro Almodóvar și Dying al lui Matthias Glasner. Ideea și personajele din Șapte minute... au fost create de scriitoarea Siobhan Dowd, care nu a mai avut și timpul necesar să le dezvolte într-o poveste întrucît a murit de cancer în 2007. Patrick Ness le-a preluat și a scris romanul. Piesa lui Tim Crouch, TOTO!, imaginează panica, confuzia și zbaterea unei fetițe aflate în comă în urma unui accident, timp în care rememorează evenimentele dramatice care au adus-o acolo, avînd ca singur prieten un cîine. Ambele texte ating mai multe teme – prietenie, relația copii-adulți, încredere, empatie –, dar miza lor principală ține de modul în care copilul percepe evenimente dramatice precum boala letală, pierderea părinților, doliul, de felul în care reacționează la ele și cum ar putea fi ajutat. În esență, spectacolele sugerează că adulții nu pot proteja copiii de astfel de confruntări, dar îi pot pregăti pentru ele.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto 1: TOTO!, Sabina Costinel
Credit foto 2: Șapte minute după miezul nopții, Volker Vornehm
