● Angela Martin, Cartea lui Cezar, Editura Polirom, 2024.
Există cărți care se citesc în ritmul propriu al narațiunii și altele care se cer ascultate ca o voce joasă, constantă, care nu se ridică niciodată peste nivelul de toleranță, dar care nu încetează să răsune mult după lectură. Cartea lui Cezar de Angela Martin aparține acestei a doua categorii. Nu e o poveste care promite artificii imediate, ci una care păstrează, care sedimentează. Nu este un roman al devenirii, ci unul al supraviețuirii lăuntrice. Scris cu o mînă caldă, atentă, dar cu o luciditate care nu se vrea niciodată violentă, romanul propune o estetică a rezistenței discrete: aceea a memoriei afective care scapă ideologiei și spectacolului. Chiar dacă vine în mod programatic în continuarea volumului Valentina, cartea are o autonomie de lectură hotărîtă, iar pentru un lector neavizat de antecedente, Cartea lui Cezar este în sine o construcție completă, complexă și surprinzătoare.
Personajele din Cartea lui Cezar nu trăiesc, ci plutesc între efort și amînare, între visul vag și zidul gros al unei realități în care nici rușinea nu mai doare. Sînt figuri mișcătoare, modelate de spații care le înghit identitatea cu o lentoare metodică: camera de cămin, garsoniera cu gazdă, sala de repetiții, peronul gării, holurile spitalului – toate sînt trepte ale unui labirint moale, în care nu se caută ieșirea, ci doar o formă acceptabilă de tăcere.
Cezar este un tînăr care poartă în el nostalgia unei vieți netrăite, dar deja pierdute. El nu visează cu adevărat, ci reconstituie o iluzie de sens din gesturi mici și iubiri șubrede. Personajul nu are un arc narativ spectaculos, ci mai degrabă o pendulare multiplă: între Arad și București, între iubire și renunțare, între loialitate și resemnare. În jurul lui se învîrt siluete schițate cu tandrețe și sarcasm: Rujița, întruchiparea fidelității imaginare, cu aureola sfințeniei șterse lent de realitate; Carolina, dansînd la marginea pericolului și a ironiei, cu o mînă în buzunar și cealaltă pe umărul celuilalt; doamna Apostoleanu, monument de demnitate decrepită, gazdă și relicvă a unei epoci în care noblețea se purta ca o rochie pătată, dar nu se lepăda. Magone, cu magnetofoanele lui și memoria sonoră a unei libertăți simulate, devine aproape o figură mesianică într-un peisaj unde nimeni nu mai are curajul să asculte pînă la capăt. Împreună, aceste personaje compun o simfonie reținută a imposibilității. Grupul de teatru, aparent miza majoră a romanului, e doar decorul unui eșec bine cizelat: tinerii pleacă în Franța, joacă, reușesc, dar la întoarcere găsesc aceeași Românie încremenită, aceleași coridoare goale, același aer stătut. Spectacolul nu salvează, plecarea nu eliberează. Întoarcerea e inevitabilă, iar personajele, deși tinere, par deja îmbătrînite de efortul de a spera.
În construcția lor, Angela Martin nu recurge la introspecție explicită – personajele se definesc prin gest, prin tăcere, prin ceea ce evită să spună. Sînt desenate ca siluete în contre-jour, cu o delicatețe care nu exclude ironia. Ele nu poartă traume spectaculoase, ci o oboseală difuză, o formă de melancolie structurală, născută din conștientizarea că libertatea există doar în imaginație, și poate nici acolo. A fi tînăr, în acest roman, înseamnă a învăța să reziști fără să înflorești.
Autoarea păstrează, în prima parte a romanului, un echilibru aproape matematic între detaliul realist și afectul difuz, între descrierea socialului și interioritatea personajului. Niciodată însă această balanță nu e plată. Întotdeauna există o vibrație subterană, o undă care trădează: în spatele tăcerii, o privire; în spatele privirii, un gînd nespus. Asta e poate prima calitate a stilului Angelei Martin: aparenta neutralitate. Spun „aparentă” pentru că narațiunea, deși se pretinde obiectivă, este infuzată de afect, de nostalgie, de o anume tandrețe gravă. E o voce care nu izbucnește, nu acuză, dar nici nu tace complet. E acolo, prezentă, maternă, uneori indulgentă, alteori cu un fior de ironie amară.
Tensiunea narativă nu e explozivă, ci subterană. Nu e vorba de conflict în sens clasic, ci de o fisură existențială care se lărgește încet, alimentată de două forțe opuse: dorința de a pleca și imposibilitatea de a o face cu adevărat. România nu e doar o țară, ci o cameră de izolare afectivă, unde ecoul libertății trăite pe scenă nu mai poate pătrunde.
La Angela Martin, locurile nu sînt fundal, ci personaje tăcute, cu memorie proprie, care știu mai multe decît spun și simt mai mult decît personajele însele pot cuprinde. Aradul e matcă și promisiune, dar o promisiune care se fisurează; Bucureștiul e orașul-trecere, imposibil de iubit, dar imposibil de evitat; drumul e o traversare existențială. Spațiile din roman nu susțin acțiunea, ci o determină din umbră, sînt spații-oglindă, în care personajele se văd așa cum sînt: fragile, nehotărîte, în căutare. Locurile nu sînt marcate prin monumentalitate, ci prin intimitate: baia rece, patul îndesat, trotuarul înghețat, camera cu pendula oprită. În toate, timpul e suspendat și afectul se întinde ca o pînză fină peste obiecte. Franța – și, mai larg, Occidentul – este proiectată ca un spațiu al alterității, al ieșirii din sine, al autenticității, al libertății promise. Nu e o destinație geografică, ci una aproape metafizică, o variantă a sinelui care a reușit să scape. În raport cu această promisiune, România comunistă apare ca o zonă de reținere, un spațiu care nu doar limitează, dar dizolvă treptat dorințele, transformîndu-le în ironie, apoi în resemnare. Cezar nu luptă pentru o lume nouă, ci pentru a nu uita că ea a fost posibilă. Tensiunea narativă este în primul rînd cea între memorie și uitare, între un gest viu și o țară care ucide orice ecou. România e construită ca o anti-geografie, ca loc care anulează afectul. De aceea, în final, întoarcerea acasă nu este despre înfrîngere în fața sistemului, ci despre o melancolie a imposibilului: neputința de a păstra viu ceva ce a fost autentic.
Timpul din Cartea lui Cezar nu curge, ci se revarsă în straturi. Nu e o succesiune de evenimente, ci un sediment afectiv. Mai mult decît o cronologie, romanul propune o arhivă trăită a unei epoci suspendate – o epocă în care viitorul nu vine niciodată, iar prezentul e un ritual de amînare. Angela Martin construiește timpul ca o materie densă, în care personajele se mișcă greu, ca prin apă. Totul e învăluit într-o lumină palidă de iarnă tîrzie, cu gesturi care se repetă ușor deformate, cu întoarceri în același punct, dar cu o emoție modificată. Nu există accelerări dramatice, ci oscilații subtile între cotidian și reverie, între București și Arad, între acum și atunci. Timpul familial e cald, circular; timpul bucureștean e mecanic, grăbit; timpul teatrului e viu, dar efemer. Structura temporală a romanului refuză teleologia: nu duce nicăieri. Nu promite nimic, nu închide cercuri. Finalul nu e un deznodămînt, ci o repliere în cenușiu. Nu aflăm ce va fi, pentru că miza nu e viitorul, ci felul în care timpul interior, trăit cu intensitate, poate rezista în fața celui impus. Dimensiunea ideologică nu este frontală, ci insinuată în cele mai banale gesturi și spații ale cotidianului.
Ideologia e prezentă prin absențe, prin ce nu se spune, prin efortul de a păstra normalitatea într-un context în care totul este supravegheat. Adevărata disidență e tăcerea plină, autenticitatea gestului mic, refuzul vulgarității oficiale. Personajele nu sînt eroi ai rezistenței, ci oameni care încearcă să-și protejeze interioritatea.
Cartea lui Cezar se așază în peisajul literar contemporan nu ca o provocare stilistică, ci ca un act de refuz tăcut al zgomotului postmodern. Nu avem minimalism, nici bricolaj intertextual, ci o întoarcere serioasă spre romanul de formare, care se revendică mai curînd din tradiția balzaciană filtrată prin epura realistă a anilor ’70-’80, dar cu o conștiință post-totalitară care recitește trecutul nu cu revoltă, ci cu o melancolie inteligentă. Nu e realism socialist, nici realism magic, ci un realism afectiv – în care semnul politic nu e absent, ci discret, infiltrat în țesătura vieții cotidiene. Estetic vorbind, romanul construiește un spațiu liminar: între document și ficțiune, între teatru și viață, între plecare și întoarcere. E un text despre supraviețuire simbolică, despre cum se poate păstra umanul într-o lume în care totul încurajează anularea diferenței. Angela Martin este conservatoare nu în sens estetic îngust, ci în sensul cel mai profund al cuvîntului: ea conservă, recuperează, reabilitează materia afectivă a trecutului fără a o idealiza.
Volumul Angelei Martin este un roman al formelor de viață pierdute, al speranțelor firave și al cotidianului traversat cu demnitate. El se opune, cu eleganță, urgenței spectacularului și face loc – rar, dar necesar – literaturii care ascultă mai mult decît strigă. Memoria funcționează ca un filtru moral, dar și ca un spațiu de retragere – în familie, în muzică, în iubire, în teatru – unde ideologia nu poate pătrunde decît ca zgomot de fundal. Iar în această retragere se află miza: romanul nu cere dreptate, ci dreptul de a păstra vie amintirea unei libertăți lăuntrice, oricît de temporară sau iluzorie. Într-o epocă în care totul devine discurs, Angela Martin scrie despre ceea ce rămîne din om după ce discursul trece.
Dalina Bădescu este pictor, critic și istoric de artă, vicepreședinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.
Credit foto Angela Martin: Editura Polirom
