
Mădălina Roșca co-regizează, alături de Reem Karssli, documentarul Mica Sirie, care intră în curînd pe ecrane. O bucată de istorie, o lume despre care știm prea puține lucruri, un prilej să descoperim că există niște spații comune în care se regăsesc comportamentele dictatorilor, și mă refer aici la Ceaușescu și la Assad. Care e rolul filmului documentar, cum e să vorbești despre o lume îndepărtată și, totuși, apropiată, sînt cîteva întrebări la care am căutat răspuns în această conversație.
Care e povestea întîlnirii dvs. cu acest subiect?
Aproape ca într-un whodunnit clișeu, sau într-o pastișă de 007, într-o zi de toamnă mi-a sunat telefonul. O convorbire ciudată. Era jumătatea lui septembrie 2012. Privind înapoi, momentul a fost premonitoriu – și tragic. Știi Google Trends, o unealtă a Google unde putem să vedem interesul pentru una sau alta al cetățenilor planetei cu acces la Internet. Jumătatea lui septembrie 2012 este fix momentul în care revoluția siriană s-a transformat in război civil, în mentalul colectiv, și în graficul Google Trends. Telefonul pe care l-am primit atunci îmi oferea un job. Era vorba să instruiesc sirieni (jurnaliști, activiști, artiști) să documenteze în imagini revoluția lor. Aveam să ne întîlnim pentru multe luni de zile, iar cursurile aveam să le țin în secret, în Liban sau în Turcia, în speranța că proiectul rămîne departe de ochii și urechile invizibile, dar pline de cruzime ale Mukhabarat (serviciile secrete siriene). Regimul din Damasc începuse masacrul împotriva propriilor cetățeni, dar noi ne uitaserăm la Egipt și la Tunisia, și voiam să credem, naivi, că o să fie bine și în Siria, că Revoluția o să învingă. Pentru cineva care deja lucrase în Orient a fost un moment de entuziasm generalizat. Știam arabă cît să cumpăr o pîine, dar eram sigură că înțeleg subterfugii, că regimul Assad o să pice și voiam să fiu pe-aproape cînd se întîmplă.
Pentru mine, în e-mail-uri și în contract, proiectul se numea „4026...” cumva. Trebuia să spunem simplu că lucram pentru Hakawati (Poveste, în arabă). Proiectul era generos finanțat, cu echipamente costisitoare, dar eu, principalul trainer, nici nu știam de unde vin banii. Doar mult mai tîrziu, peste vreo opt luni, am aflat că era vorba despre un grant al Uniunii Europene, finanțat prin Instrumentul de Promovare a Democrației și Drepturilor Omului, cu un nume pompos format iar din alte numere, „Eid... 2011... 281...”.
Instrumente extraordinare ca acelea pe care Uniunea Europeană le punea la dispoziție atunci nu mai există azi. Discursul politic s-a schimbat radical, într-unul șovinist, xenofob. Dar acela a fost momentul, în timp și spațiu, al întîlnirii mele cu activiștii sirieni și cu viitoarea diaspora, azi cea mai mare din lume. Și cu graficiana Reem Karssli, co-regizoarea filmului, cu care lucrez de atunci încoace.
Ce putere ar putea să aibă un documentar ca al vostru, care vorbește despre o istorie recentă ascunsă de ochii noștri și de o țară din Orientul Mijlociu?
Filmul a călătorit, și noi cu el, așa că pot să spun că experiența noastră cu Mica Sirie este că oamenii care văd filmul înțeleg că sirienii dintre noi sînt refugiați de război, că ei au fugit de un regim criminal care a omorît sute de mii, dacă nu milioane de oameni. Și asta e mult lucru într-un peisaj în care cuvîntul refugiat a fost radiat. Istoria recentă a Siriei este ascunsă, este ea uitată? Dacă acum zece ani știrile încă erau despre atrocități din Siria, despre cum sirienii suferă sub un regim criminal, cum deodată ne facem că nu mai știm ce caută ei printre noi, doar pentru că voința politică s-a schimbat? Documentarul Mica Sirie încearcă să preîntîmpine această amnezie generalizată pe termen lung. Dar miza noastră este și adevărul istoric. Dacă încă 15 sau 50 de ani de acum cineva află că există filmul sau înțelege o piesă din puzzle, atunci noi am reușit ceva.

Naza și Mica Sirie ne pun în față niște oglinzi necruțătoare, în care vedem clar cum politica generează traume imposibil de vindecat de la o generație la alta. Ce înseamnă să faci film documentar azi?
Ne pui într-o companie selectă. Naza este un fenomen și o minune, deși sincer mi-ar fi plăcut ca și un film făcut de arabi să fie luat așa de în serios. Să faci documentar azi poate să însemne multe, vezi fake-ul numit tot NAZA – „ăla adevăratul”, un colaj rușinos cu același titlu pus pe net de propaganda israeliană ca să discrediteze filmul documentar original. Este tipul de propagandă mainstream cu care ne luptăm cu toții azi. Propaganda eficientă nu mai însemnă să ataci adevărul, ci să lansezi zeci, sute de scenarii paralele, vag plauzibile și chiar contradictorii pînă cînd adevărul se erodează pînă la os.
Și ca să-ți răspund, să fac documentar azi însemnă că vin cît mai sinceră, mai despuiată, și te iau de mînă, spectator, și te port într-o călătorie, să-ți zic că eu am fost acolo și am văzut asta, și am simțit asta, și la urmă să te las cu tot acest bagaj în brațe, să faci și tu cu el ce poți. Cele mai multe reacții pe care le primesc sînt că oamenii îmi mulțumesc – e și asta ciudat. Cine simte altfel pesemne nu vorbește cu mine după proiecții.
Eu, oricum, fac documentar pentru ca asta am făcut de prea mulți ani și nu știu multe alte lucruri să fac. Uite, cum tu scrii. Eu povestesc în imagini, ca un mod de a lupta împotriva furtunii care pare că vine din dreapta, care vrea să ne încontrăm pe etnie, sînge, țara noastră și să ne ciuntească coarda empatiei.
Pare că vine un vînt care antagonizează vocile care doar pronunță cuvîntul refugiat (și nu migrant), și care îndrăznesc să ne arate că și musulmanii sînt oameni și că există civilizație și în afara Europei. Împotriva acelui vînt înțeleg eu, sau înțelegem noi, să facem documentar azi.
Dintr-o familie siriană, cîndva extrem de numeroasă, se reconstruiește la Berlin un mic nucleu, care încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat în regimul criminal al lui Assad. Există multe asemănări între modul de operare al dictatorilor. Distanța, emigrarea îi fac să vadă mai clar ce s-a întîmplat?
Distanța și contactul cu oameni diferiți și o cultură diferită și chiar singurătatea întotdeauna îți deschid orizontul, dacă le îngădui. Oamenii din filmul nostru au învățat și altă limbă – alte limbi. Și majoritatea au privit propaganda în care au crescut ca într-un abis. Nu imediat, nu în primele luni, dar sub camerele noastre s-a întîmplat.
Există asemănări care v-au frapat între felul de a acționa al lui Ceaușescu și al lui Assad?
Cînd s-a întîmpat Revoluția din România aveam 7 ani. Una dintre primele amintiri este cu mine agățată de balcon în timp ce bunica se certa cu mama care voia să iasă și ea în strada. În orice caz, în anii care au trecut în facerea acestui film, eu îi spuneam co-regizoarei Reem că Assad o să cadă, așa cum și Ceaușescu a căzut, iar pentru Reem era ceva de neimaginat. Intră în sînge o frică dependentă de regim.
Da, asemănările dintre Ceaușescu și fiul amicului său Assad sînt acolo, de la retorica goală despre „aginturili” străine pînă la demonizarea oricui nu e sirian și a „activiștilor”. Toate de mai înainte ridicole, nu? Îmi vine și azi să rîd cînd îl aud pe Assad cum perora. Ceva discurs am inclus și noi în film. Dar politicienii, nu cetățenii, au armate ca să îi apere, iar ridicolul acestor dictatori caricaturali se topește în mitraliere și arme chimice folosite împotriva propriilor cetățeni.
Poți să înțelegi din drama unei familii drama unui popor întreg?
Pars pro toto. Așa am gîndit Mica Sirie, ca pe un capitol dintr-o carte mai mare. Da, oamenii fac apel la memorie, reflectează, și nu doar spectatorii obișnuiți de film documentar. Cred în aceeași măsură că este de nepătruns destinul poporului sirian, că de aici, din confortul vieților noastre europene, ne este peste poate să începem să intrăm în dimensiunea tragediei siriene. Dar că documentarul nostru îngăduie o portiță în spațiu și timp.
Ce a fost cel mai greu la filmul vostru?
Acum 15 ani, Reem Karssli, co-autoarea filmului, era în Damasc. Casa lui Reem a fost vizitată și controlată de Mukhabarat, securiști, le spui cum vrei. Într-o zi, Reem avea camera de filmat, camera foto, hard-uri si microfoane la vedere, dar ce au vrut securiștii să vadă era doar telefonul mobil. Un test pe care l-a trecut. Și dacă îl pica? Azi rîdem de stîngăciile regimului opresiv, dar putea să fie torturată, ucisă. Așa cum putea să fie executată cînd a trecut peste graniță hard drive-uri cu imagini nu doar ale ei, ci și ale colegilor sirieni cu un profil care dădea mai mult de bănuit decît al lui Reem. Pentru cineva ca mine, din Europa, riscul colaborării la un film documentar înseamnă maxim ce? Că nu ești plătit cît meriți. Pentru cineva dintr-un regim opresiv, poate însemna că nu prinzi ziua de mîine.
Cînd oamenii din filmul nostru au ajuns în siguranță în Germania, lucrurile nu au mers automat spre bine pentru ei – sau spre un final al filmului nostru. Sistemul birocratic nemțesc a retraumatizat colaboratorii noștri, care pentru un timp nu au mai avut spațiu mental să se expună în fața camerelor.
În documentarul nostru, spune cineva (avocatul pentru drepturile omului Anwar al-Buni) că puteam să protejăm sirienii aflați în Europa, dar pentru familiile din Siria nu putem să garantăm siguranță. Pînă cînd a căzut Assad, noi am trăit cu teroarea că ceva rău s-ar putea întîmpla membrilor familiilor, prietenilor, iubiților oamenilor care apar în filmul nostru. Trăiam cu teama că am putea fi responsabili pentru represalii. Dar cu fuga lui Assad, asta ni s-a luat de pe umeri. Siria nu este o democrație, nici nu are un parlament ales. Dar măcar putem să arătăm în lume un film fără să ne fie teamă că cineva ar putea plăti cu viața pentru asta. Sîntem departe de speranțele din 2012, dar sărbătorim victoriile mici.
Foto 1: Mădălina Roşca
