Filmul Y, scris şi regizat de Maria Popistaşu (care joacă şi rolul principal) şi Alexandru Baciu, a fost recompensat cu Premiul pentru cel mai bun film românesc la recentul TIFF și poate fi încă văzut la cinema. Clasica dilemă filozofică despre vină și morală e chiar miezul din Y și e condusă de personajul Olga pentru care moartea bunicii zgîlțîie un pic liniștea familiei. În dramaturgia filmului, confortul celor înstăriți din Cotroceni contrastează cu secvențele care descriu orfelinatele groazei din România comunistă. Am vorbit cu cei doi realizatori despre ignoranță versus responsabilitate, apoi i-am întrebat cum au lucrat împreună la primul lungmetraj.
În 2018, ați realizat scurtmetrajul Pescărușul. Semnați de data aceasta regia și scenariul filmului cu un titlu ironic, Y. A devenit scrisul în familie deja o practică cu inevitabile discuții și negocieri?
Maria Popistașu & Alexandru Baciu: Scrisul este încă departe de a fi o practică în familia noastră. Este primul proiect pe care îl scriem împreună și, dacă ar fie să luăm în calcul cam cît a durat Y de la momentul cînd a fost conceput pînă a fost născut, ne reiese că nu o să apucăm să ne plictisim de scris împreună.
A ajutat experiența actriței Maria Popistașu? Cum ați lucrat cu actorii din perspectiva regizoarei de data aceasta?
M. P.: Sper că da, și că m-am comportat mai degrabă ca o colegă decît ca un tartor. Am descoperit de-a lungul timpului care sînt calitățile pe care le apreciez la regizorii cu care am colaborat și am încercat să păstrez asta în lucrul la Y.
Automat mă duc cu gîndul la scenariile scrise împreună cu Radu Muntean (de la Hîrtia va fi albastră la Întregalde). În ce fel ați adaptat rutina scrisului la povestea unei moșteniri de familie?
M. P.: Un sistem care a funcționat foarte bine pentru Alex s-a pliat perfect și pentru lucrul împreună. Am discutat foarte mult, am ajuns la un treatment foarte detaliat pe care apoi l-am împărțit și completat.
A. B.: Eu am scris tot timpul cu un partener, fie cu Răzvan Rădulescu, fie cu el și cu Radu Muntean, deci scrisul în echipă este ceva ce îmi place foarte mult.
Cum ar putea interpreta spectatorii alegerea titlului?
M. P. & A. B.: Y are o explicație clară și amănunțită în film, este vinul doi al unui domeniu celebru, făcut din strugurii care nu erau suficient de buni să intre în vinul lor principal. Pe lîngă asta, ne-a plăcut și mica întrebare care reiese la citirea în engleză, dar și faptul că cel mai tînăr moștenitor poartă cromozomul Y.
O mărturisire: am avut și eu o bunică ce mi-a marcat întreaga existență. În ce fel filmul insinuează că deciziile celor foarte apropiați ne influențează definitiv destinul?
M. P. & A. B.: Traumele colective au necesitat mereu în societate lungi perioade de penitență. De la Dumnezeul Vechiului Testament, care spăla păcatele după șapte generații, pînă la canapeaua terapeutului unde ajungem să ne discutăm relațiile de familie, nu reușim încă să găsim rezolvări pe termen scurt. Acestea fiind zise, trecutul moștenit te influențează în măsura în care îl conștientizezi și îl internalizezi. Am trăi într-o lume mai bună dacă mai mulți oameni ar chestiona și ar vorbi despre aceste traume colective.
Prin intervențiile Olgăi interpretată de Maria Popistașu sîntem confruntați și cu momentul de după 1989, de data aceasta din perspectiva cuiva care vrea să afle ce s-a întîmplat în orfelinatele din România din acea perioadă. Cum putem interpreta acțiunile ei? Curiozitate? Culpă?
M. P. & A. B.: Olga are un moment în care conștiința o scoate din coma dulce a comodității. Ea încearcă un demers de investigare a trecutului și, în momentul în care realizează că nu exista perspectiva unui final drept, ca să nu spunem fericit, decide confortabil să își adoarmă, din nou, conștiința.
Ce nu apare în film și merită spus legat de dosarele de adopții internaționale din perioada anilor ’90 ?
M. P. & A. B.: Am zice că e o problemă foarte complexă și care ar merita să fie investigată într-un film documentar.
Y are multe personaje feminine, singurul personaj masculin e caricaturizat, după părerea mea. De ce ați optat pentru această tipologie?
M. P. & A. B.: Nu cred că este deloc caricaturizat, este un bărbat inteligent, care a trăit înconjurat de femei (mamă, soții, fiice) care l-au răsfățat, l-au iubit și l-au protejat.
Mi s-a părut că în afară de secvența cu noul născut, domină, prin percepția Olgăi, un sentiment de „perpetuă căutare fără răspuns”. Cum se face că în film moștenirea bunicii declanșează conflicte în loc să le rezolve?
M. P. & A. B.: Nu prea știm ce să răspundem, dar asta este ideea. Dramaturgic vorbind, mărturisirea bunicii face plot point (punct de cotitură în poveste, nota red.) deci, prin definiție, generează o problemă personajului principal pe care acesta încearcă să o rezolve. În filmele cu happy end, cum îi zice și numele, rezolvarea se găsește la final, noi am optat diferit.
Este subiectul din filmul Y și unul autobiografic?
M. P. & A. B.: Dacă definim subiectul ca pe o relație a unui personaj cu o problemă de conștiință, atunci da, dar ni se aplică tuturor.
Nu pot să nu vă întreb: acest admirabil exercițiu de scriere/lucru în doi va avea și o continuare?
M. P. & A. B.: Vom încerca, procesul de finanțare este unul anevoios și l-am resimțit ca extrem de solicitant. Dar da, avem cîteva subiecte care ne frămîntă și pe care le vom exorciza la un moment dat. Farmecul lucrului în doi este că atunci cînd unul își pierde entuziasmul, celălalt încearcă să-l facă să și-l regăsească.
