Prietenia mi s-a părut întotdeauna mai aproape de starea de veghe decît de sărbătoare pentru că implică, pe lîngă multe alte aspecte, o etică specifică a grijii. Cineva verifică din cînd în cînd dacă mai ești, tu verifici la rîndul tău, iar cînd unul cade, celălalt vede și intervine. Este poate una dintre cele mai simple forme de iubire dintre toate și, tocmai de aceea, cea mai greu de păstrat; pentru că nu are nici drama iubirii pasionale, nici recompensa și nici codificarea celorlalte forme. Prietenia nu cere exclusivitate sau un loc anume în ierarhia afectivă a celuilalt. Cere doar să fii ținut minte, să nu fii uitat pentru că viața s-a complicat.
Psihanaliza are un cuvînt frumos pentru nevoia aceasta discretă: holding – ținerea celuilalt, la început în brațe, mai tîrziu doar în minte. Sîntem, de la primul pînă la ultimul nostru ceas, ființe care au nevoie să existe în mintea cuiva pentru a se simți reale, iar prietenul este cel care ne oferă acest adăpost fără să ni-l condiționeze.
Or, în viața adultă, plină de roluri și de logistici, a ține în minte pe cineva este o formă de dăruire mai rară decît pare. Cella Serghi, în Pe firul de păianjen al memoriei (Alice Books, 2025), își amintește, la mulți ani după moartea lui Mihail Sebastian, fiecare gest mărunt al acelei prietenii interbelice. Sebastian apare în paginile ei ca un om care făcuse din prietenie o artă a atenției – asculta, revenea, era prezent în detaliile cele mai mici ale vieții ei. Iar exactitatea cu care Cella scrie despre el, la decenii distanță, este ea însăși o formă de muncă pe care prietenia o cere și după ce celălalt nu mai e: să nu-l lași să se șteargă în vag, să-i ții contururile.
O grijă asemănătoare se citește în scrisorile pe care Rilke i le-a trimis lui Lou Andreas-Salomé de-a lungul a aproape treizeci de ani – despre tot ce nu putea spune nimănui altcuiva, inclusiv despre chinul de a scrie poemele care aveau să devină Elegiile duineze (Ideea Europeană, 2026). Lou îi răspundea cu o luciditate caldă, de om care știe să asculte fără să invadeze. Prietenia lor, trecută prin îndrăgostire și despărțire, a rezistat pentru că fiecare și-a asumat efortul de a-l ține pe celălalt prezent, de a nu-l lăsa să dispară din propriul univers interior.
La această muncă a apropierii se gîndește și prozatorul Bogdan Răileanu în Teoria apropierii (Humanitas, 2019), un roman despre felul în care prieteniile se nasc și, mai ales, despre felul în care se sting. Cartea se deschide cu un bărbat care stă gol în mijlocul camerei, după duș, și își privește picăturile de apă prelinse pe brațe. Își atinge pieptul, își salută inima, apoi își mîngîie cu palma partea dreaptă a abdomenului, gîndindu-se la ficatul lui cu un soi de dragoste deprinsă de la un medic bătrîn care îi spusese cîndva că oamenii se îmbolnăvesc fiindcă uită să-și iubească trupul. Cîteva secunde mai tîrziu primește o lovitură în ceafă. Se trezește cu nasul spart și cu casa jefuită, dar descoperă ceva mai grav decît rana: dacă ar fi murit acolo, pe parchet, nimeni nu ar fi băgat de seamă. Nu-l sunase nimeni de zile întregi. „Singurătatea îi mușca din minte ca o lepră invizibilă.” Robert, jurnalist la patruzeci de ani, constată că organul cu care îi iubea pe ceilalți i-a dispărut.
Organul acesta revine mai tîrziu într-o metaforă pe care Robert o repetă tuturor: „Prietenia e ca ficatul”. Dacă îi dai să metabolizeze mai multe toxine decît poate duce, te doare. M-am oprit îndelung la imaginea asta, pentru că în ea încape, fără ca personajul să știe, aproape tot ce ar avea psihanaliza de spus despre felul în care ne legăm unii de alții. Nu inima, organ al pasiunii, ci ficatul, organ de filtrare; prietenul adevărat e cel care suportă să fie traversat de tot ce ducem în noi fără să se prefacă el însuși în boală.
Wilfred Bion ar fi spus că prietenul îndeplinește funcția de metabolizare a conținerii: primește ce e brut și de netrăit în noi, ține în el, transformă și înapoiază într-o formă care poate fi, în sfîrșit, gîndită. Cînd acea capacitate de procesare internă e depășită, apare durerea. Robert a pierdut tocmai această capacitate. Are, în schimb, un „fuck buddy care îl face să se simtă funcțional”, iar funcționalitatea este felul în care un om foarte singur se apără de propria singurătate, mimînd legătura.
Cînd își regăsește cel mai bun prieten din copilărie, devenit între timp preot la o biserică de țară, primul lui impuls nu e tandrețea, ci articolul. „Vreau să fac disecția unei prietenii și s-o arăt lumii”, îi spune Emei cu emfază. Iar ea îl întreabă, fără să bănuiască adîncimea loviturii: „Vrei să-l omori pe prietenul tău?”. Disecția se face, la urma urmei, pe ceva mort. Dorința lui Robert de a privi prietenia din afară, de a o tăia și de a o vinde este exact gestul prin care prietenia moare. Ceva din el nu poate fi în relație fără să o supravegheze; vrea adevărul despre prietenie, dar un adevăr care se extrage prin tăietură. Psihanaliza cunoaște bine figura aceasta a omului care a făcut din distanță o apărare.
Cinicul Robert pleacă deci la Veneția înarmat cu un aparat de fotografiat și îl fotografiază pe opusul lui, credinciosul Alexei, îngenuncheat la rugăciune. Îl privește mereu prin obiectiv, prin ecran, prin concept – iar ochiul care încadrează este întotdeauna un ochi care se protejează. Seducția poziției de observator stă în iluzia că, dacă vezi totul, nu mai poți fi rănit de nimic. Numai că romanul, întocmai ca viața, îl trece de partea cealaltă. Alexei intră în comă, iar Robert, cel care voise să facă disecția unei prietenii, se trezește purtat cu barca spre spitalul unde prietenul lui zace inconștient, traversînd canalele Veneției ca pe un infern dantesc. „Disecția prieteniei, mai ține minte cineva? îi vine să urle.” Prietenia, înțelege el abia acum, nu poate fi cunoscută din afară, pentru că e o țesătură vie.
.jpg)
Corpul invizibil
Cheia romanului mi se pare însă scena în care Robert și Alexei, copii, se joacă pentru prima oară împreună, ascunși într-un nuc din Buftea, cu o lanternă și niște borcane cu gîndaci: „Dacă ne-am fi ridicat deasupra lor, am fi văzut o singură ființă ascunsă acolo jos, un singur corp, și nu doi copii separați, corpul invizibil al apropierii și prieteniei pe care îl simțim uneori sălbatic și amenințător, alteori binecuvîntat și salvator”.
Doi copii care alcătuiesc un singur trup – psihanaliza numește asta identificare, starea în care granița dintre eu și celălalt se dizolvă și ceea ce e despărțit devine, undeva adînc, una și aceeași ființă. Din această fuziune originară se hrănesc, probabil, toate iubirile noastre de mai tîrziu; tot din ea vine și nostalgia care le însoțește. Prietenia lor trăiește din această simetrie originară, iar toată viața adultă care urmează e o lentă desprindere din corpul acela comun. Robert se desprinsese de mult: plecase la București, se făcuse jurnalist, își construise un cinism care îl apăra de orice apropiere. Alexei rămăsese la Buftea și se făcuse preot.
Ceea ce romanul pune în scenă e tentativa, eșuată și totuși revelatoare, de a reintra în „corpul” pierdut. Eșuată, fiindcă simetria nu se restaurează prin voință. Robert caută în trupul îmbătrînit al preotului pe vechiul lui prieten, așa cum ai dezgropa o statuie de pe fundul mării. La o expoziție, Alexei vede o sculptură a lui Mowgli așezat pe burta ursului Baloo, amîndoi acoperiți de corali și scoici, ca și cum ar fi fost scoși din adîncuri, și înțelege deodată că prietenia lui cu Robert, dacă ar fi o statuie, ar arăta exact așa: „o statuie a prieteniei care se degradează în timp”, ceva desprins „din locul în care se duceau prieteniile după ce mureau”. Prietenia are, va să zică, cimitirul ei, un loc unde se duc cele care au murit, iar ceea ce credem că putem readuce la viață e adesea doar o relicvă acoperită de uitare.
Romanul nu împărtășește totuși cinismul personajului său. Frica reală, vinovăția pe care nu o ceruse, nopțile de veghe lîngă patul prietenului în comă îi reactivează lui Robert organul pe care îl crezuse mort. Articolul nu se mai scrie; Ema observă, cu malițiozitate, că nu prea îi mai vine să taie. Disecția dă greș tocmai fiindcă prietenia, redevenind dureroasă, redevine vie; durerea e semnul că ficatul a început iar să funcționeze. În ultima zi de spital, înainte de despărțire, Alexei îi spune lui Robert fraza care încheie, pentru mine, toată teoria apropierii din această carte: „Știi ce e prietenia, Roberte? E o piatră. Dacă poți să dormi pe ea fără să te doară capul, aia e prietenia”.
M-am întors de mai multe ori la definiția asta. Piatra e realitatea care rezistă proiecțiilor noastre. Poți dormi pe o prietenie doar atunci cînd ai renunțat să o modelezi după forma capului tău, cînd ai acceptat că celălalt nu va fi niciodată exact ce ai vrea tu să fie și că tocmai în duritatea lui ireductibilă stă putința odihnei. E o definiție matură a prieteniei, una care presupune că ai trecut de fantasma fuziunii și ai ajuns la liniștea de a tolera diferența. Ceea ce psihanaliza numește relație de obiect matură: capacitatea de a iubi pe cineva care nu ne oglindește, care e alcătuit diferit.
Mă recunosc în Robert mai mult decît mi-ar plăcea. Cred că fiecare dintre noi a transformat uneori lipsa prieteniei în funcționalitate, apropierea în supraveghere, riscul de a fi cunoscuți în proiectul, mai confortabil, de a-l cunoaște pe celălalt. Mă întorc cu gîndul la bărbatul gol din mijlocul camerei, care își mîngîia ficatul cu o dragoste învățată de la altcineva, cu cîteva secunde înainte ca lumea să-l lovească în ceafă și să-i arate cît de singur era.
Teoria apropierii e, pînă la urmă, o carte despre cît de greu ne vine să lăsăm pe cineva să se apropie și despre cît timp poate trece pînă înțelegem că piatra de care ne temem că ne va apăsa e, de fapt, singurul loc unde ne-am putea, în sfîrșit, odihni. Căci prieteniile care durează sînt cele în care fiecare a depus, susținut, efortul de a-l ține pe celălalt prezent în propriul univers interior, chiar și atunci cînd viața împinge spre uitare.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: O geografie a fragilității (Editura Trei, 2026).
