Caroline de Mulder (n. 1976) este o scriitoare francofonă de origine belgiană, care ține cursuri de literatură la Facultés Notre-Dame de la Paix din Paris. Romanul ei Copiii lui Himmler a fost publicat recent la Editura Nemira, în traducerea Dianei Morărașu, iar autoarea se va afla în România pentru următoarele evenimente: joi, 29 mai, de la ora 18,30, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu din București, și vineri, 30 mai, de la ora 18, la Librăria „Șt. O. Iosif“ din Brașov. Totodată, la invitația Institutului Francez, va participa la deliberările pentru. Premiul Goncourt - Alegerea României și a Republicii Moldova, alături de scriitoarea Gabriela Adameșteanu.
Romanul Copiii lui Himmler explorează o latură tulburătoare a ideologiei naziste prin intermediul programului Lebensborn. Ce v-a atras către acest subiect și cum a început proiectul scrierii acestui roman?
Ceea ce m-a motivat să scriu acest roman a fost dorința mea de a aborda cel de-al Doilea Război Mondial prin prisma ficțiunii și din perspectiva femeilor – rolul femeilor și al copiilor –, în special al celor care, fie din propria alegere, fie, cel mai adesea, din cauza împrejurărilor, s-au regăsit de partea greșită. Acest lucru a permis explorarea unor întrebări care au rămas, în mare parte, în umbră: care a fost, de fapt, rolul acestor femei în acel imperiu nazist? Nazismul a fost studiat din toate unghiurile, în special prin prisma unora dintre conducătorii și călăii săi notorii, însă mult mai puțin din perspectiva femeilor – fie că erau membre ale partidului, fie că gravitau în jurul acestuia.
În plus, s-a scris enorm despre lagărele morții, dar aproape deloc despre ceea ce a reprezentat reversul lor logic: „lagărele vieții”. Sînt două fațete ale aceleiași realități. Pentru că era vorba mai degrabă despre înlocuire decît despre exterminare. Eliminarea celor considerați indezirabili și înlocuirea lor cu „elemente” ale rasei pure. Toate acestea mi s-au părut un material extraordinar pentru un roman.
Prin interogațiile și dilemele morale cu care se confruntă personajele dumneavoastră, pare să se contureze o întrebare mai profundă și neliniștitoare – una care rămîne cu cititorul: în ce moment începem să alunecăm spre întuneric? Și, mai presus de toate, ce am fi ales noi, ce am fi făcut în împrejurări similare?
Întrebările pe care le-ați formulat sînt cele care m-au inspirat în crearea personajului Helga, pe care îl consider personajul meu principal. Pentru mine, sînt întrebări fundamentale, reprezintă însuși „sufletul” romanului meu.
Ceea ce mă tulbură profund este faptul că ceea ce considerăm astăzi drept răul absolut nu a fost comis de monștri – sau nu întotdeauna. Cei care au pus în mișcare acest „rău absolut” erau oameni obișnuiți, oameni care au ascultat, care au urmat ordinele – ca Helga, asistenta nazistă, fecioara înțeleaptă, care da, este personaj imaginat, dar pe care l-am construit pornind de la numeroase mărturii ale asistentelor naziste din acea perioadă.
Întrebarea subiacentă a romanului este aceasta: este Helga o criminală? Și, prin extensie: am fi fost și noi criminali? Am fi devenit, dacă am fi trăit circumstanțe similare? Să sperăm că nu vom fi niciodată nevoiți să răspundem acestei întrebări.
Romanul îmbină detalii istorice riguroase cu elemente de ficțiune. Cum ați reușit să găsiți un echilibru între fapte reale și imaginație în reconstituirea unei perioade atît de întunecate a istoriei?
În orice roman, totul este complet fals și totul este complet adevărat. Gradul de realitate devine astfel imposibil de cuantificat, chiar și atunci cînd sursele istorice pe care se sprijină povestea sînt numeroase și riguroase. Tot ceea ce ține de reconstituirea istorică a Heim Hochland – rutina zilnică, personalul – este redat cît se poate de fidel. Personajele lui Himmler, doctorul Ebner sau, spre finalul poveștii, baronul Otto von Feury și doctorul Kleinle sînt toate inspirate din realitate, iar eu am încercat să le conturez într-un mod autentic. Cu toate acestea, cele trei personaje principale sînt personaje pe care le-am imaginat eu și grație lor, și prin intermediul lor, am pătruns în universul acestei maternități naziste.
Sînt personaje fictive, dar m-am documentat mult pentru a le putea construi. Pentru Helga, am studiat mărturii ale asistentelor din programul Lebensborn, foarte prezente în anumite lucrări de specialitate, precum și în anumite cărți de referință despre asistentele naziste în general. Pentru a o imagina pe Renée, m-am interesat de primele femei „tunse” – care apar chiar înainte de sfîrșitul războiului, pe măsură ce liniile germane se retrag.
Marek, în schimb, este un personaj care apărea foarte puțin în prima versiune a romanului, dar care a căpătat tot mai multă importanță, pentru că prin el am introdus războiul (și, într-o anumită măsură, groaza lagărelor) în narațiune. A fost necesar – la început, descriam o formă de „gineceu pașnic” în mijlocul războiului, ceea ce devenea greu de înțeles pentru cititori. Fără un contrapunct, nu avea cum să funcționeze. Iar acest contrapunct este Marek, un prizonier adus din lagăr. Pentru a-l crea, am plonjat în istoria rezistenței poloneze și, de asemenea, în mărturia lui Pierre Variot, care a făcut parte din echipa detașată de la lagărul KZ Dachau pentru întreținerea domeniului Heim Hochland.
Într-un interviu anterior, ați vorbit despre o distincție importantă între istorie și literatură: în timp ce istoria relatează faptele, romanul le aduce la viață și le face să fie simțite, trăite (fait vivre, fait sentir). Ați putea detalia această idee?
Îmi place să subliniez faptul că eu am scris un roman, nu un eseu sau o carte de istorie. Am încercat să reconstruiesc cît mai fidel posibil cadrul istoric, însă, în interiorul acestui cadru istoric, așa cum am mai spus, cele trei personaje principale sînt complet fictive. Istoricul rămîne în afară, pe cînd romancierul se află înăuntru – el este în interiorul Istoriei, în interiorul personajelor, în interiorul cuvintelor. Romancierul se află în interiorul acestui univers în care vrea să-l poarte pe cititor. Dacă reușește să-l facă să pătrundă în interiorul personajelor, atunci va reuși să-l facă să descopere senzorial și universul pe care îl evocă, să trăiască Istoria. În acest roman, am încercat să-mi conduc cititorul într-un univers înghețat, în care emoția și senzualitatea sînt reprimate, și în durerea profundă pe care această reprimare o generează.
„Holocaustul, o rană nevindecată”
Ce fel de pregătire și cercetare au fost necesare pentru scrierea acestui roman?
Există numeroase lucrări de referință despre programul Lebensborn, precum și multe arhive, în special arhivele de la Arolsen, unde se găsește o întreagă documentație administrativă a maternităților, inclusiv corespondența dintre Himmler, doctorul Ebner, mame și responsabilii acestor instituții. Aproape totul este în limba germană, iar foarte puține documente sau studii pe această temă au fost traduse în franceză sau chiar în engleză. A fost nevoie, așadar, de o muncă de cercetare considerabilă, întrucît, în cazul unui asemenea subiect, nu îți poți permite aproximații – trebuie să încerci să fii cît mai exact și să respecți adevărul faptelor.
Totuși, adevărata provocare, fiind vorba de un roman, a fost să mă desprind de toată această documentare, de toată această realitate copleșitoare, tulburătoare, pentru a pătrunde cu totul în ficțiune, în dimensiunea romanescă.
Ați descoperit, în timpul documentării, mărturii sau materiale de arhivă care v-au șocat sau emoționat în mod special?
Probabil cel mai profund m-a atins scurta poveste a unui mic Jürgen, născut la Heim Hochland și mort cîteva luni mai tîrziu la Brandenburg-Görden. Un copil care nici măcar nu a avut parte de un mormînt, ci a fost incinerat după ce a fost ucis. Am vrut să-i aduc un omagiu, făcînd din el un personaj al romanului. Soarta acestui bebeluș va zdruncina din temelii convingerile personajului meu central, Schwester Helga.
Perspectiva feminină este centrală în acest roman. Ce ați dorit să transmiteți despre rolurile femeilor, atît ca victime, cît și ca participante, în regimul nazist?
În general, femeia germană era definită prin ideea de maternitate. Iar maternitățile din programul Lebensborn exprimă foarte clar instrumentalizarea pîntecului femeii; aceste femei erau transformate în adevărate fabrici de „carne de tun”, iar acest lucru nu înseamnă că personajele mele feminine sînt victime, ele sînt, în egală măsură, femei responsabile care, pînă la un anumit punct, au făcut alegeri, chiar dacă nu au conștientizat întotdeauna consecințele acestor alegeri.
Ultima categorie de victime ale celui de-al Doilea Război Mondial care a fost recunoscută ca atare în mod real este cea a copiilor născuți sau crescuți în maternitățile naziste. După război, acești copii au fost stigmatizați și, adesea, tratați cu cruzime pentru că erau percepuți ca fiind „copii naziști”. De aici și disconfortul social care a persistat în jurul lor. Nu este, probabil, o coincidență faptul că tabuul începe să se ridice tocmai acum, cînd cei mai mulți dintre ei au murit sau sînt pe cale să dispară. Este, așadar, și un moment potrivit pentru a le da o voce nouă, grație ficțiunii.
Cum vă așteptați să reacționeze cititorii români – care au propria lor relație complexă cu istoria secolului XX – la această poveste?
Toate țările Europei, ale Occidentului, au o relație complicată cu istoria secolului XX, iar pentru fiecare dintre acestea cel de-al Doilea Război Mondial rămîne o rană încă nevindecată. Asta explică, de altfel, de ce atît de multe opere de ficțiune continuă să exploreze această perioadă.
Și dacă relațiile dintre țări și istoria secolului trecut sînt complexe, mie îmi place să mă aplec mai ales asupra complexității ființei umane, o complexitate care ne este comună tuturor. Această fragilitate și adîncime a naturii umane este ceea ce mă preocupă și ceea ce am încercat să redau cu speranța că va găsi un ecou în cititor, indiferent de țara din care provine.
Veți continua să scrieți ficțiune istorică?
Romanul la care lucrez acum este ultracontemporan și urmărește povestea unei familii de survivaliști – acei oameni care se pregătesc pentru sfîrșitul lumii. Însă următorul, la care mă gîndesc deja, va fi din nou un roman istoric, de data aceasta plasat în secolul al XIX-lea.
