● Partizan, Nori peste Sălăjan, Electrecord, 2025.
După vreo șaizeci de secunde inițiale, poți să te întrebi un pic contrariat/ă ce caută un gentleman din Birmingham pe sub norii Sălăjanului. E destul de șocantă transformarea asta a Partizanului de la Am cu ce (2002) și splendida topografie sonoră a orașului, numită chiar București (2003), la cel mai nou LP, Nori peste Sălăjan, lansat acum cîteva săptămîni de o revitalizată casă de discuri Electrecord. Ce era atunci trupa formată prin 2001 din combustia asta spontană produsă neobosit de prietenia dintre Adrian „Artan“ Pleșca și Răzvan „Suedezu’“ Moldovan? Era un fel de sextet burlesc care reușea să devină punk prin impostura sublimă și pozeurismul demențial pe care le afișa. De multe ori mi se pare că definiția muzicii lor de-atunci e chiar fotografia lui Gheorghe Rasovszky pentru coperta celui de-al doilea album. Partizanul începuturilor era o formație bucureșteană – hei, chiar aș pune un B mare acolo! – care nu se ferea de prea multe atunci, la începutul unei decade care propunea debutul războaielor culturale și de clasă locale. Vă mai amintiți, probabil: intelectuali contra maneliști. Clasă de mijloc cu ochii abia mijiți contra cocalari & pițipoance. Răspunsul grupului cu descendență-n cartierul Titan a funcționat în acord, prin juxtapunerea manelei cu rock-ul, prin imaginarea unui decor SF și o plimbare printre planetele acestui univers working class, numite Militari, Ferentari, Sălăjan, Titan, Vitan, Chitila etc. Sînt mulți ani de atunci, ani în care Partizan ba n-a mai existat – între 2004 și 2011 –, ba a funcționat cumva pe sub radarul unei industrii muzicale care-și trăia și ea convulsiile reșapării digitale.
Dar 2025 nu mai e 2003. Bucureștiul s-a cam schimbat, nu mai zic de Partizan. Nori peste Sălăjan e mai puțin despre contrastul exotic între manea și rock și mai mult despre recuperare și remix, despre un fel de memorie spectrală impregnată cu amintirile unui Android Leontin care s-a prăjit pe jumătate. Încă de la început, ai senzația că cineva sapă printr-un hard disk vechi. Sunetele care ies de-acolo au patina recognoscibilă a copilăriei sonore optzeciste: sintetizatoare, sample-uri cu Angela Similea, chitare-n overdrive, voce tratată ca la Obregia. Artan repetă „accidente medicamentoase” ca pe un psalm techno-industrial, cu gravitatea unui jurnal de actualități. Multe piese sînt reactivări ale unor episoade creative din perioada timpurie Timpuri Noi, transferate acum într-un teritoriu mai dens, mai electronic, în care vocea nu mai e neapărat a unui om, ci devine un instrument într-o rețea. Piesele sînt mici lumi sonore în care Bucureștiul e și nu e – prezent doar ca un ecou îndepărtat al său, prin toponime ce devin figuri de stil ale unei tranziții infinite. Nori peste Sălăjan e un album despre cum îți vorbești tu ție, după mai bine dedouăzeci de ani, cu voce de robot, cu o ușoară melancolie și cu dorința irepresibilă de a dansa în ploaie pe „Îmi place dansul”, chiar și atunci cînd ploaia e doar un nor deasupra Sălăjanului din care curg frînturi de sunete psihedelice, oameni în zbor, fantasme postindustriale și gentlemani din Birmingham.
Albumul Nori peste Sălăjan, imprimat pe vinil, casetă audio și CD, poate fi achiziționat de pe magazinul online al casei de discuri Electrecord, la adresa electrecord.ro/shop.
Paul Breazu este jurnalist.
