● Emanuela Ilie (coord.), Infernul cotidian. Imaginarul bolii în literatura română, Editura Eikon, 2025.
Vorbim, în primul rînd, de un volum de studii care aduce o importantă contribuţie la medical humanities, la disability studies şi deci la reflectarea imaginarului maladiv în ficţiunea şi în memorialistica românească. În deschidere, Alina Bako propune o cuprindere panoramică a dizabilităţilor în romanul românesc, după ce tratase aprofundat tematica respectivă prin raportare la epica postbelică (Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale bolii în romanul românesc, 1960-1980, Muzeul Literaturii Române, 2019).
Nu pot să nu remarc, privind perioada interbelică, binevenita luare în calcul a naraţiunii existenţialiste a lui Stoian Gh. Tudor, Hotel Maidan, dar şi nota excesiv de diplomatică şi de neutră, pe de altă parte, privind scandalul legat de acuzele de plagiat al lui Eugen Barbu. Or, deşi chestiunea nu face parte din priorităţile volumului, profit totuşi de ocazie să subliniez că numai cine nu a citit acest roman poate să tragă concluzia că Groapa i-ar datora ceva: totul le separă, de la estetică la stil şi la viziune. Restul sînt cancanuri, liste izolate, fantasmagorii de cuvinte corespondente, lăcătuşerie pseudocritică şi tentativă iluzorie de a crede că toată opera lui Eugen Barbu ar reprezenta rodul unui plagiat.
Emanuela Ilie mută apoi discuţia în postcomunism, iar eseul ei despre „patologii ale excesului” surprinde dezeroizarea şi mediile tipice în care tematica anunţată se înşurubează, „de la case de copii sau azile de bătrîni transformate în adevărate cercuri ale infernului la gări insalubre, bodegi sordide şi subterane mizerabile”, acoperind un corpus impresionant de texte literare, unele chiar din extrema actualitate, şi atingînd şi detabuizînd aspecte precum dependenţa de droguri sau alcoolismul, imaginarul porno sau „sexualitatea aberantă”, cum o numea altcîndva Mihai Zamfir în Cealaltă faţă a prozei (1988), ori sugerînd noi şi binevenite direcţii de cercetare în acest cîmp, precum: abuzul sistematic de violenţă, dependenţa digitală („cyberadicţia”), munca istovitoare şi efectele ei.
Iulia Pietraru se ocupă de binomul anxietate-depresie şi de metabolizările acestuia în poezia contemporană, scoţînd la iveală preconcepţii existente în mentalul colectiv şi diverse ipostaze ale subiectului depresiv. Sub umbrela conceptuală a nervous disorders sînt recitite volume de Ionel Ciupureanu, Şerban Axinte, Teodor Dună, Radu Vancu, Ruxandra Novac, Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Sorina Rîndaşu, Anastasia Gavrilovici. Îmi permit să atrag atenţia că, dincolo de aparatul conceptual îndatorat unor Michel Foucault sau Susan Sontag, un reper bibliografic de neocolit în orice discuţie privind valenţele „apocalipticului” din poezia şaizecistă pînă astăzi îl constituie sinteza lui Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (două volume, Casa de Pariuri Literare, 2011).
Partea cea mai emoţionantă a cărţii o constituie lectura eseului aceleiaşi Emanuela Ilie, care tratează memorialistica de boală sub genericul împrumutat întregului volum: „Cancerul şi infernul cotidian”. Cititorul obişnuit va afla astfel că celebrul şi durerosul Un altfel de jurnal: ieşirea din timp (2016) al lui Matei Călinescu, pe care îl avem în vedere cvasi-instinctual astăzi pe respectivul tronson tematic, este acompaniat de altele, deloc puţine şi tulburătoare mărturii, feminine în majoritatea lor, prilejuite de lupta cu necruţătoarea boală a vremurilor noastre, de la Sorana Gurian la Loredana Caia.
Ceea ce m-a surprins şi întristat deopotrivă a fost să observ cum aceste mărturii au apărut îndeobşte la edituri mici sau foarte mici, cvasinecunoscute. Este ca şi cum societatea ori editorii nu ar vrea să ştie deloc de ele. Vezi şi cazul istoricului literar de certă valoare Gheorghe Glodeanu, despre a cărui dramă am aflat abia dintr-un interviu al domniei-sale, necunoscînd mărturiile adunate în volumul Exerciţii de supravieţuire. Jurnal de sanatoriu (Editura Pim, 2019).
În secţiunea a doua a cărţii, unde locul sintezelor este luat de cîteva studii aplicate, nu am înţeles foarte bine locul pe care îl ocupă eseul niţel prozelit şi cam „bisericesc” al Florinei-Maria Băcilă, dedicat poeziei lui Traian Dorz. Mi s-a părut în schimb revelatorie atenţia acordată unui filon aparte în romanul postbelic, în eseul Alinei Bako despre „patomorfologiile” din romanele lui Romulus Guga, un autor de (re)descoperit, atît ca prozator, cît şi ca dramaturg.
Alte studii mai semnează în acest volum: Ciprian Handru, pornind de la romanul Balaurul de Hortensia Papadat-Bengescu, Luiza Negură despre amprenta bolii în lirica Ilenei Mălăncioiu, Alina Marieta Rucăreanu cu o perspectivă asumat teologică despre chipuri şi sensuri ale suferinţei în poemele lui Vasile Voiculescu, Sorina Victoria despre reprezentări ale maladivului în poezia Rodicăi Braga. Volumul se încheie cu un eseu al coordonatoarei întregului proiect, privind reprezentări ale bolii într-un roman al lui Radu Aldulescu.
● Constantin Vasilescu (coord.), Clara Mareş, Florin S. Soare, Alin Mureşan, Constantin Petre, Morfologia (ne)vinovăţiei. Alfabetul detenţiei feminine în comunism, Editura Litera, 2022.
Dedicat tuturor „femeilor care au suferit în comunism”, efortul colectiv al unui grup de specialişti în istorie contemporană, coordonaţi de Constantin Vasilescu, apare într-un context mai larg de demistificare a percepţiei asupra trecutului recent.
Este probabil cel mai interesant fenomen editorial de la noi, din ultimii doi-trei ani, probabil şi pe fondul ameninţător al resurecţiei partidelor şi manifestărilor extremiste, cel puţin dacă ne gîndim la studii ori sinteze semnate de: Emanuel Copilaş, Integrarea României în sfera de influenţă sovietică (1944-1947): perspective internaţionale şi locale (Corint, 2023), Cristian Vasile, Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej (Corint, 2024), Andrei Dălălău, Cultura sub asediu: intelectuali, cenacluri literare şi represiune politică în epoca Dej, 1956-1964 (Mega, 2025), Cosmin Popa, Economie, corupţie şi politică în România lui Nicolae Ceauşescu (Corint, 2025), Alina Pavelescu, Şerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor: România în război, 1940-1945 (Humanitas, 2025), şi lista poate continua.
Iată că, în vreme de restrişte, societatea intelectuală îşi secretă, totuşi, propriii anticorpi. Fireşte, doar pentru cei care vor să înţeleagă. De altfel, în prefaţa cărţii, Doina Jela (1951-2025) are toată dreptatea să invoce simptomatologia unui „trecut care nu trece”. Regretata cercetătoare enunţă sintetic soluţia propusă şi inspirată de principiul moderaţiei, cu care ar trebui tratată in extenso chestiunea detenţiei legionare sub comunism, (re)devenită astăzi o temă extrem de sensibilă şi o rampă de lansare politică ori ideologică pentru mulţi comentatori, care ajung astfel să echivaleze în bloc fenomene precum „rezistenţa din munţi” sau „Rugul Aprins” ca stricte manifestări ale spiritului legionar, şi nimic mai mult. Or, nici aşa ceva nu este cuminte, întrucît, notează Jela, „pentru a pedepsi colectiv convingerile periculoase pentru societate, nu doar faptele, era suficientă recluziunea ca atare, nu şi chinurile inumane la care au fost supuse femeile legionare în închisori”.
În analiza statistică şi în interpretarea datelor şi a faptelor, discursurile autorilor cărţii îşi probează maturitatea. Speculaţiilor ieftine le sînt preferate un realism uşor cinic şi descîlcirile scutite de iluzii: „La trei decenii de la căderea comunismului, apele nu s-au limpezit şi probabil nici nu o vor mai face vreodată. Ascunderea adevărului a născut suspiciunea, iar iertarea nu a fost posibilă fără rostirea integrală a celor făptuite, fără cunoaşterea vinovaţilor. Eşecul justiţiei a condus la eşecul construirii unei societăţi conştiente de trecutul ei”. Privit compoziţional, pe lîngă dicţionarul conţinînd aproape 4.000 de microbiografii ale unor deţinute politic, sumarul volumului numără nouă studii tematice, oferind o privire nu doar panoramică asupra chestiunii, precum afirmă cu modestie autorii, ci una cuprinzătoare şi comprehensivă.
Pornind de la marota tragică a unui regim criminal, şi anume „uneltirea contra ordinei sociale”, Constantin Vasilescu atrage atenţia asupra a ceea ce Steinhardt numea în Jurnalul fericirii „îngrăşarea codurilor penale” în comunism, notînd: „Diversitatea încadrărilor arată posibilităţile represive infinite pe care le avea regimul. În interpretarea şi cu voinţa politică potrivită, aproape că nu exista faptă sau gest care să nu poată fi socotite delicte politice”. A încerca, de pildă, să denunţi bolşevismul echivala pentru legislaţia represivă cu o „crimă contra păcii”. Dacă adăugăm aici şi pretextul „denazificării” ţării, e limpede că lucrurile sînt în continuare de o transparentă şi dureroasă actualitate.
Pe de altă parte, după cum remarcă Clara Mareş, eroizarea nejustificată a detenţiei probează la rîndul ei „gradul de orbire” al subiecţilor: într-un elan confesiv, călugăriţa Mihaela de la Vladimireşti pare să trădeze, prin incoerenţa şi fanatismul discursului său neolegionar, mai degrabă însemnele unei boli psihice („este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frîngem. Dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor care ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi sîntem siguri de lumină...”). Aceeaşi cercetătoare semnează şi un studiu despre cărţile detenţiei feminine, aşa cum sînt ele percepute astăzi, insistînd asupra cîtorva profiluri, între care Oana Orlea, Alice Voinescu şi Nicole Valéry-Grossu, ultima fiind surprinsă dintr-o perspectivă demistificatoare, ca autoare a unei autobiografii cusute cu aţă albă, în urma anilor îndelungaţi de colaboraţionism.
Poate că, descoperind vieţile acestor „anonime care au fost victime ale comunismului”, dintre care multe nici nu au comis intenţionat ori conştient vreun gest împotriva regimului, poate că descoperind nivelul de teroare instaurată de la vlădică pînă la opincă şi faptul că, în majoritatea lor, victimele trebuiau să-şi părăsească soţii şi copiii şi erau neafiliate politic, iar dintre cele afiliate majoritatea erau înscrise în organizaţii comuniste, sau că aproape 50% proveneau din clasa muncitorească şi din rîndul ţărănimii sărace, deci cu „origine socială sănătoasă”, nu ne vom mai lăsa manipulaţi/te de anumite studii cu pretext literar, care produc însă, între straturile unei analize pretins hermeneutice, scurtcircuitări ale adevărului istoric şi afirmaţii tendenţioase şi discutabile, privind, de exemplu, s-o spunem antifrastic, gloriosul destin al femeii ori al muncitorului în socialismul dictatorial.
Nu văd cum anume, în anii ’50, „liderii comunişti trebuia să asculte muncitorimea”, cum „lucrurile nu se fac doar prin ordine şi represiune” sau cum „au început să viseze muncitorii alfabetizaţi”, aşa cum scrie Costi Rogozanu în Naratorul cel rău (Tact, 2024). La fel, nu văd de ce a discuta în continuare cazul lui Petru Dumitriu în termeni de compromis moral „e pierdere de vreme”. Să fie oare acesta „timpul explicaţiilor lucide”, cel în care, prin „extraordinara” sa carte de memorii, Internaţionala mea (2012), Ion Ianoşi, invocat de Rogozanu, rememorează cu „sinceritate debordantă”... „optimismul debordant” şi „bucuria simplă” a mînuirii unor lopeţi şi a unor tîrnăcoape într-un şantier din vara lui 1948?
Să fie oare această interpretare – dublu mistificatoare, subînţelegînd-o aici şi pe a lui Ianoşi – cea corectă, cîtă vreme X primeşte şase ani de detenţie pentru că a dus cu căruţa un legionar, despre care habar nu avea că e legionar – de unde ar fi putut şti? – sau Y este închisă, conform documentelor, pentru că, în chip comic, tragic şi absurd, „a văzut doi legionari necunoscuţi pe care nu i-a denunţat”?
Cîtuşi de puţin. Ianoşi-Rogozanu se prefac că nu ştiu, nici ieri, nici azi, că la începutul anilor ’50 nu mai existau suficiente locuri în închisori, la ritmul pe care-l căpătau întemniţările, că, aşa cum arată Alin Mureşan, cererea de forţă de muncă la sinistrul Canal Dunăre – Marea Neagră, plus rezultatul împotrivirii ţăranilor la procesul de colectivizare a agriculturii au condus la o situaţie dramatică. Sau că, tot în anii ’50, cum arată Constantin Vasilescu, pentru a muşamaliza abuzurile din anchete, Securitatea „îşi abandona victimele” într-un soi de penitenciare psihiatrice, „pe o perioadă nelimitată şi fără acte legale de deţinere”, întrucît abuzul psihiatric pare să fi devenit o veritabilă şi monstruoasă „politică de stat” în România comunistă.
Iar, aşa cum observă Florin Soare, majoritatea femeilor care încercau să fugă din ţară proveneau tocmai din categoria celor „în numele cărora regimul comunist pretindea că guverna, muncitorii şi ţăranii”. Dar atenţie, tot femeile sînt şi cele care, în cadrul revoltelor ţărăneşti anticomuniste, au avut rolul decisiv, aşa cum arată Constantin Petre în studiul său.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
