Regizorul de film Gheorghe Preda (n. 1960) a făcut studii de economie și film la București (licență și doctorat la UNATC) și Paris (masterat la Université Paris III Sorbonne Nouvelle). A predat film și media la UNATC, la Universitatea „Hyperion“ și la Universitatea Națională de Arte, toate din București. A scris și realizat filme de lung și scurtmetraj pentru cinema și televiziune (Îngerul necesar, 2007; Filmul de la capătul lumii, 2015; Vaca finlandeză, 2012, ș.a.). Cel mai recent film al său este documentarul Industria fericirii, despre terapiile alternative și lumea terapeuților spirituali, difuzat luna trecută pe canalul TVR 1.
Industria fericirii este un titlu ironic sau o constatare amară?
Este un titlu ironic bazat pe o constatare amară.
Cum ați ales să abordați acest teritoriu fragil dintre suferință reală și promisiunea vindecării rapide? A fost un proiect născut din observație critică sau dintr-o experiență personală?
M-a intrigat apariția în ultimii ani a sute de „vindecători”, personaje care, fără nici o formare profesională în domeniul sănătății, promit – evident, contra unor costuri deloc neglijabile – remedii miraculoase pentru suferințele fizice, mentale și emoționale ale clienților lor. Ceea ce frapează nu este doar numărul lor în creștere, ci și disproporția flagrantă dintre promisiunile făcute și rezultatele obținute. Cu cît promisiunea este mai grandioasă, cu atît efectul este mai vag, mai discutabil, uneori chiar inexistent. Discursul acestor „specialiști” este, în cele mai multe cazuri pe care le-am întîlnit, rudimentar, lipsit de logică și profund antiintelectual. Se construiește pe neîncrederea în știință, pe apelul la emoție și pe exploatarea vulnerabilităților celor care caută cu disperare o soluție.
Credeți că oamenii care recurg la aceste terapii alternative fug de durerea reală sau caută o formă mai profundă de sens pe care psihologia clasică nu le-o mai oferă?
Este vorba despre o nevoie profundă de sens, manifestată de cei care apelează la astfel de tratamente – o nevoie remarcată și în film de doctorul Cristian Andrei. Cred, însă, că în cazul lor apare și un reziduu de gîndire magică. Acest tip de gîndire ia naștere, de cele mai multe ori, din disperarea provocată de eșecul medicinei alopate în anumite cazuri particulare. Însă apare și pe fundalul unei societăți care mimează, adesea în mod caricatural, o societate capitalistă dezvoltată, dar care pare să-și fi pierdut busola. Acești oameni au nevoie de un „eu” idealizat care să-i împlinească – un „eu” pe care îl caută cu disperare cu ajutorul acestor terapeuți.
Ați întîlnit în timpul documentării persoane care păreau salvate de aceste practici? Dacă da, cum v-a influențat asta în construcția discursului vizual?
„Salvate” e prea mult spus. Cred că am fi mai aproape de adevăr dacă am folosi sintagma „îmbunătățite temporar”. Am întîlnit, sigur, unii apar și în film și povestesc despre aventura lor interioară generată de acești terapeuți. Nu pun la îndoială autenticitatea trăirilor lor, dar argumentele lor mi se par stranii și șubrede.
Ce v-a tulburat cel mai mult în întîlnirea cu această lume a terapiilor alternative?
M-a derutat impostura evidentă a unora dintre acești pseudo-terapeuți. Discursul lor este ermetic și autosuficient, adesea pseudo-religios, opac în fața oricărei posibile interogări științifice. Lipsiți de orice formare profesională universitară, aceștia par motivați exclusiv de goana după cîștiguri financiare nelimitate.
Cea mai scandaloasă situație mi se pare însă aceea în care indivizi care au, totuși, studii medicale sau psihologice de specialitate virează către zona așa-zis spirituală, abandonînd știința în favoarea unui vag conceptual în care plutesc voioși. Fenomenul nu este unul izolat. El reflectă un context mai larg, în care o calificare universitară nu mai are, pentru mase largi de oameni, nici o valoare. De ce? Pentru că informația oferită de rețelele sociale este atît de accesibilă – și, în cele mai multe cazuri, atît de distorsionată de gust, de impresie, de aparență. Această discreditare a experților și campania împotriva cunoașterii fundamentate, despre care scrie Tom Nichols în Sfîrșitul competenței [Editura Polirom, 2019], reprezintă, în fond, un atac la adresa democrației înseși.
În film nu sînteți nici ironic, nici naiv. Cum ați găsit echidistanța între empatie și luciditate? A fost o alegere estetică sau una etică?
Am o experiență de mai bine de douăzeci și cinci de ani în zona reportajului și a documentarului de televiziune și mi-am format un mod extrem de riguros de a evalua o situație care merită un film sau un reportaj. Totul pornește de la curiozitatea mea. Ce vreau, de fapt, să aflu despre acel personaj, despre acea situație sau realitate? Apoi mă întreb: ceea ce vreau eu să aflu interesează și pe altcineva? Abia după aceea încep să pun întrebări. Tuturor părților implicate. De regulă, mă abțin de la comentariul „off”, pentru că acesta devine, inevitabil, o formă de manipulare. Iar credibilitatea mea, ca documentarist, depinde direct de neutralitatea mea. Am conștientizat că, în timpul unei filmări, dețin o putere enormă asupra unui personaj. Dacă am parti-pris-uri sau prejudecăți, pot distruge cu ușurință un destin. Eleganța unei etici profesionale constă, cred, tocmai în a nu-ți exercita acea putere de influență. În a provoca toate părțile să-și exprime punctul de vedere și în a lăsa spectatorul să decidă singur asupra celor prezentate.
Filmul nu pare să judece, dar nici nu îmbrățișează discursurile acestor practici. Cum ați găsit tonul detașat?
Într-o epocă în care vocile se suprapun, iar certitudinile sînt tot mai fragmentate, documentaristul nu mai poate fi un simplu cronicar al faptelor. Rolul său este cel al unui observator atent, lucid, dar și profund responsabil. Nu este judecător, nu este expert, nu este militant. Este cel care are curajul să privească și să întrebe acolo unde ceilalți aleg să simplifice. Nu am autoritatea de a evalua activitatea acestor oameni. Ceea ce fac este să constat un fenomen și să pun întrebări. Ambelor părți. Atît celor care se revendică drept „terapeuți spirituali”, cît și specialiștilor în sănătatea mintală care analizează și evaluează discursurile și practicile celor dintîi. Filmul e menit să creeze un loc de reflecție – poate incomod, poate tulburător –, dar necesar. Pentru că doar acolo unde există spațiu pentru întrebări mai există și o minimă șansă de înțelegere.
„Fericirea pare, astăzi, standardizată”
Documentarul pare să sugereze că trăim o epocă în care fericirea a fost industrializată. Suferința a devenit rușinoasă? Ce alternative mai vedeți dumneavoastră pentru un parcurs interior autentic?
Fericirea pare, astăzi, standardizată – mai ales în marile orașe. Coaching-ul, un alt moft contemporan care pretinde (și generează) sume uriașe, oferă rețete clare, dar intelectual precare, ce promit să ajute angajații din multinaționale – și pe cei asimilați lor – să supraviețuiască agresiunii unui corporatism, vezi bine, asupritor. Rețetele respective vor provoca un surogat de „McFericire”, o formă superficială de bine, însoțită de o dependență subtilă și de dorința clienților de a reveni obsesiv la aceste metode – plătind, desigur, din ce în ce mai mult.
Suferința, însă, nu pare a fi devenit un tabu în România anului 2025. Dimpotrivă – este expusă aproape isteric, pe toate canalele media și rețelele sociale. Fără rușine, fără decență, ca într-o goană disperată după o „salvare ultimă” care, ce să vezi, întîrzie să apară. Pentru exemplificare, să ne amintim doar de ultimele luni ale anului 2024. În acest peisaj, a avea un parcurs interior autentic presupune mai mult decît intenție: îți trebuie cultură, educație, informație. Și, poate cel mai important, găsirea unor semeni cu care să rezonezi profund – și cu care să poți construi legături reale, durabile.
În film pare că ați atins un punct de clivaj adînc, care exprimă vădit nu doar un gol afectiv sau intelectual, ci un vid al legăturii înseși: între gînd și simțire, între corp și semnificație. Un spațiu suspendat, fără limbaj, fără elaborare. Ce ați dorit să transmiteți în concluzia filmului?
Prin imaginea finală, în care aparatul de filmat se îndepărtează de un bărbat singur aflat pe un cîmp pustiu pînă cînd el ajunge un punct la marginea universului, am vrut să sugerez singurătatea individului ca destin ontologic. Iar în fața acestei singurătăți, orice ideologie sau formă de spiritualitate mi se pare inutilă.
Oferă arta un spațiu alternativ, mai sincer, pentru suferință și căutare?
Arta contemporană s-a dizolvat în peisaj. Esteticianul francez Yves Michaud observă (îl citez din memorie) că „arta se refugiază într-o experiență care nu mai este cea a obiectelor înconjurate de o aură, ci a unei aure care nu mai e conectată la nimic – sau aproape nimic”. Această aură, acest halou, acest parfum volatil – oricum l-am numi – exprimă subtil, prin modă, identitatea epocii noastre.
Cui i se adresează documentarul Industria fericirii? Celui sceptic? Celui care a trecut prin aceste practici?
Publicul trebuie să știe că există un astfel de fenomen. Filmul tocmai la asta ajută. El transmite: „Vrei să recurgi la serviciile unor astfel de terapeuți? Atunci, iată ce fac ei, ce promit, cum se prezintă. Și, mai ales, iată ce spun despre ei niște specialiști redutabili din zona sănătății mintale – psihologi, psihiatri, neurologi”. Fiind informați, oamenii vor putea decide în cunoștință de cauză dacă apelează la serviciile lor sau nu. Desigur, publicul deja fidelizat acestor practici va rămîne, cel mai probabil, imun la orice argumente critice, oricît de bine fundamentate, raționale sau specializate ar fi ele.
V-ați gîndit cum ar fi arătat acest film dacă l-ați fi făcut în anii ’90, într-un moment în care „vindecarea” nu devenise încă o industrie?
Ar fi fost un film din ciclul „România sărită de pe fix“.
