● Mary Stuart, adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller. Traducere de Irina Velcescu. Regia: Andrei Şerban. Regizor asociat și versiune scenică: Daniela Dima. Decor: Helmut Stürmer. Costume: Corina Grămoşteanu. Muzica: Alexei Țurcan. Video design: Andrei Cozlac. Lighting design: Cristian Niculescu. Cu: Raluca Aprodu, Nicoleta Lefter, Ofelia Popii, Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Ciprian Nicula, Florin Aioane / Tudor Cucu Dumitrescu / Ștefan Mihai, Marius Bodochi, Mihai Calotă, Florin Călbăjos. Teatrul Național București (Sala Studio).
Adaptarea lui Robert Icke după textul lui Schiller, Mary Stuart, este una dintre lucrările care au distorsionat cel mai puțin textul de bază dintre cele pe care dramaturgul și regizorul britanic le-a făcut de-a lungul timpului. Icke păstrează mare parte a textului original, ajustîndu-l pentru a sublinia cîteva idei, în special legate de putere, cum ar fi volatilitatea acesteia. Cele două regine, Elizabeth I a Angliei și Mary a Scoției, reprezintă fața și reversul puterii, ambele aflat în poziții vulnerabile, care se pot inversa oricînd: una este pe tron, Elizabeth, în vîrful puterii, pe care este chestionabil dacă o deține sau îi este efigie, alta, Mary, este exilată, încarcerată și acuzată de atentat la putere. Rama în care este dezvoltată relația dintre cele două regine aflate în situații diametral opuse este cea a dublului, a echivalenței definite de asemănări și diferențe. Acesta este motivul pentru care dramaturgul prevede ca rolurile reginelor să fie distribuite la fiecare reprezentație prin tragere la sorți între două actrițe, care pot juca oricare dintre cele două personaje, hazardul fiind cel care le decide „soarta”. Regizorul Andrei Șerban preia ideea și o dezvoltă cu trei actrițe pentru Mary și două pentru Elizabeth (Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter, cea din urmă o joacă doar pe Mary) și cu o triplă distribuție pentru Mortimer (Florin Aioane / Tudor Cucu Dumitrescu / Ștefan Mihai), prin urmare combinațiile de distribuție sînt numeroase. Am văzut o singură reprezentație, cu Ofelia Popii în Elizabeth, Raluca Aprodu în Mary și Tudor Cucu Dumitrescu în Mortimer și mă voi referi doar la aceasta, conștientă că, în alte variante, relațiile dintre personaje pot avea accente diferite.
Spațiul de joc are o cruce orizontală rotativă pe care este tronul (religia ca parte din putere), cu reprezentare în plan vertical pe videoproiecție sub forma unui cadran cu roți (timpul) care conectează frivol trei date, 1587 (anul morții lui Mary Stuart), 1986 (anul nașterii lui Icke – de ce nu și anul nașterii lui Schiller?) și 2024 (anul premierei bucureștene), spațiu extins cu un podium în sală pe care personajele ies din plan temporal pentru a deveni simboluri, îmbrăcate în costume întunecate, mai puțin cel alb al lui Elizabeth, imagine a autorității imaculate (regina fecioară) și rochia sîngerie (imaginea crimei) în care e ucisă Mary. Pentru a ilustra fizic ideea dublului, Elizabeth reprezintă corpul puterii, ascet și (măcar ca imagine) pur. Din contra, Mary are un corp senzual, expus dorințelor și tranzacționat ca atare de unii dintre bărbații din jurul ei. Faptul că puterea este disputată de două femei antrenează raportarea lor la partea masculină a societății. Andrei Șerban elimină alte personaje feminine din text (puține) pentru a polariza relația dintre deținătoarele de facto și de jure ale puterii, femei, și bărbați, poziționați ierarhic ca supuși ai coroanei. Elizabeth, regină în funcție, și Mary, regină în dizgrație, funcționează într-un păienjeniș de intrigi masculine care le determină traseul și le decide soarta. Elizabeth nu poate domni fără susținerea lorzilor și a poporului (care o urmărește fantomatic pe videoproiecția din fundal pînă la final, cînd devine o masă de cranii), este expusă comploturilor de la curte, care îi pot deveni în orice moment defavorabile și trebuie să satisfacă cerințele asociate tronului, unele dintre ele extrem de intruzive, cum este cea privind situația sa maritală, cerîndu-i-se căsătoria (diplomatică) sau asceza. Mary va muri în urma conjurațiilor lorzilor, chiar dacă factual Elizabeth este cea care îi semnează (dar nu își asumă) condamnarea la moarte. Aici apare o altă idee, că puterea este o închisoare. De asta, Elizabeth este mai degrabă o efigie a puterii decît puterea însăși, iar la final, costumată cu atributele regalității – rochia somptuoasă, peruca imensă și machiajul strident –, pare o marionetă. E pe tron, dar nu e liberă. Reprezintă puterea, dar nu e sigur că și are puterea. Și Mary este o imagine în mentalul public, sexy, pasională (ucide din dragoste), ațîță imaginația masculină pînă cînd îi trezește agresivitatea. Sexul și violența se ajustează reciproc. Ambele femei fac eforturi să existe dincolo de aceste măști, aceste persona care implică negocieri între conștiința lor individuală și cea de reprezentante ale națiunii.
Ofelia Popii își construiește personajul rațional, printr-o arhitectură complicată de gesturi precise, ca o încarnare a puterii, chiar și în pasajele în care este agresată, frica ei are prestanța regalității. La final, Elizabeth rămîne o regină încorsetată într-o imagine, teribil de singură. Raluca Aprodu reușește să materializeze pe scenă o ființă umană – regină, femeie fatală (la propriu), victimă –, Mary a ei este făcută din sînge și carne, pulsează cu forță și cu temperatură. Este cel mai provocator și solicitant rol făcut de Aprodu pînă acum, o partitură complicată prin care actrița reușește să elibereze personajul de simbol și să îi dea viață. Asta în ciuda preferinței regizorului pentru jocul gros, caricatural, care atrage artificialitatea. În aceeași notă a artificialului este și vocea din off care prezintă recurent reginele prin explicitarea tautologică a personajelor (verbalizează ceea ce joacă actrițele) și care secționează curgerea spectacolului. Suita masculină funcționează ca o vitrină de individualități toxice în diferite grade, la vîrf fiind agresivul Lord Burleigh (Conrad Mericoffer) și duplicitarul Conte de Leicester (Emilian Oprea), iar la bază Lord Talbot (Marius Bodochi) și William Davison (Ciprian Nicula). Este interesant și excelent jucat cuplul Paulet (Mihai Călin) – Mortimer (Tudor Cucu Dumitrescu), unchiul și nepotul (asemănarea fizică a actorilor dă un veridic aer de familie), cel de-al doilea fiind varianta coruptă, degradată a primului.
Mary Stuart este un eseu performativ despre feminitate și putere în conjuncție cu dominația masculină, chestionînd mecanismele de capturare, manipulare și viciere a statului.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Florin Ghioca
