Două lucruri am avut în minte cînd mi-am propus să fac ancheta aceasta. Pe de o parte, succesul internațional și călătoria filmului Fjord prin lume care a început cu lansarea din Franța la mijloc de august, într-un Paris amorțit de căldură. Au urmat Norvegia, Suedia și America de Nord, unde campania pentru Oscar a demarat cu prezentarea titlului la festivaluri de la Telluride și Toronto – unde a rulat de fiecare dată cu sălile pline – și a continuat, în octombrie, la New York Film Festival. Pînă la sezonul premiilor Oscar din luna decembrie în Statele Unite, Fjord va avea premiera în 40 de țări. O cifră impresionantă care m-a făcut să reflectez nu doar la dimensiunea reușitei unui film românesc, dar și asupra receptării diferite a poveștii în tot atîtea țări.
Vocea spectatorului e întotdeauna spontană și exprimă impactul cultural imediat al filmului asupra societății. La cinema, verdictul publicului e de multe ori tranșant și redă impresiile la cald. Alteori, lasă loc explorărilor și analizelor individuale, la fel de importante, poate, ca filmul în sine. Fac un exercițiu de imaginație și proiectez conversațiile între regizorul Cristian Mungiu și public, la capătul acestui maraton, în încercarea de a aduce pentru prima dată un premiu Oscar pentru un film românesc. Ar rezulta un film à part.
Invitații mei au văzut Fjord la proiecția „pe țară” din 13 iunie și au răspuns celor trei întrebări pe care le-am adresat, cu pasiunea unor cinefili adevărați.
1. Filmul, astăzi, nu trăiește doar în sălile de cinema. El se extinde spre publicații, televiziuni, radiouri, rețele sociale și mai ales conversații, iar publicul formează și o altă formă de critică. Care a fost primul lucru la care v-ați gîndit după ce ați văzut filmul Fjord?
2. Cu ce personaj ați rezonat și de ce?
3. Credeți că finalul a rezolvat conflictul principal al filmului?
● Andrei PAVELESCU (programator)
1. Am simțit că revăd suferința dinozaurilor din timpul extincției. Acel sentiment că ești lovit de lucruri nemaivăzute și care zdruncină total siguranța și reperele după care au trăit generații. Nimic nu va mai fi cum era. Nu rămîne decît să fugi, dar asta nu garantează salvarea.
2. Fără nici o îndoială, cu Mia Halberg (vecina și avocat din film). Cred că Cristian Mungiu nu construiește o opoziție între conservatori și progresiști, ci mai curînd testează mai multe sisteme morale în momentele particulare în care principiile devin incomode și chiar periculoase. Este relativ simplu să proclami libertatea și toleranța simultan cu protecția celui vulnerabil. Problema apare în momentul în care consecvența te pune să aperi o alegere cu care ești în profund dezacord. După mine, Mia trece cel mai bine acest test, fără a se erija în arbitru moral.
3. Finalurile lui Mungiu te lasă la o intersecție de universuri paralele, cu evoluții ce pot diferi total. Aici nu cred că este vorba de a găsi un cîștigător între două forme extrem de diferite de extremism. Mai curînd cred că e vorba de ideea că oamenii se pot schimba fără ca sistemele de valori să se împace. Este cazul fetelor care arată o evoluție, în vreme ce părțile în conflict rămîn înghețate pe pozițiile lor inițiale.
● Filip POPA (medic rezident neurologie)
1. E greu de spus care a fost cu certitudine primul gînd care m-a vizitat, tema centrală a filmului suscitînd prin natura sa multe senzații. Cred că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să decid, o dată pentru totdeauna, de partea cărei tabere să mă poziționez: a statului norvegian autointitulat progresist sau de partea familiei conservatoare Bodnariu? Răspunsul la această întrebare nu l-am găsit nici pînă în ziua de astăzi și cred că tocmai aici rezidă magia filmului – regizorul Mungiu nu îți oferă confortul unui verdict, te obligă să te confrunți cu propriile tale limite în a judeca, iar această confruntare este cu atît mai necesară într-o societate care renunță treptat la dialog și nuanțe atunci cînd ele sînt poate cel mai necesare.
2. Am rezonat cel mai mult cu Lisbet, tocmai pentru că ea e personajul care nu are o tabără clară. Mihai e convingător prin rigiditatea lui, familia Halberg e convingătoare prin progresismul ei – ei știu cine sînt. Lisbet, dimpotrivă, nu știe. E norvegiancă prin naștere, româncă prin alegere, mamă prin instinct și soție prin loialitate. Și toate astea intră în conflict în momentul în care comunitatea o forțează să aleagă. Mi s-a părut cel mai onest portret din film tocmai pentru că ea nu are răspunsuri – are doar dileme.
3. Finalul, din punctul meu de vedere, nu a încercat să soluționeze nimic. Ne-a invitat să continuăm dialogul, să săpăm mai adînc prin tunelurile dezbaterii, să continuăm să plutim pe tulburătorul rîu ce unește două prăpăstii doar aparent indivizibile, chiar și după ce ghețarul se topește, precum un fiord.
● Mihnea ȘTEFAN (fotograf)
1. Prima chestie la care m-am gîndit dupa ce am văzut Fjord a fost cît de departe poate să ajungă autoritatea unei familii. Și aici mă refer la părinții din film, Lisbet și Mihai Gheorghiu. În poveste, autoritatea soților Gheorghiu față de copii devine extremă și imorală. Spre exemplu, Biblia e o carte foarte complexă, nu e potrivită pentru ei. Nu poți obliga niște adolescenți să citească Biblia în anul 2026, să se roage la ore fixe și să nu deschidă Internetul, să rămînă rupți de lume. Nu mi se pare corect din perspectiva lor.
2. Am empatizat cu fata vecinilor, cu Noora Halberg, pentru că mi s-a părut că e simbolul prieteniei, forma cea mai pură, prietenia fără limite care implică riscuri și un spirit rebel.
3. În mod clar nu a soluționat conflictul principal, e un final deschis, dar și ambiguu. Filmul e o critică atît asupra autorității, cît și asupra absenței acestei autorități. Mie, personal, finalul îmi lasă impresia că plecarea din Norvegia nu va schimba dinamica familiei. Deși copiii din film au șanse să nu repete greșelile părinților lor.
● Adriana TOACSEN (pianistă)
1. Primul gînd n-a așteptat să se termine filmul! A năvălit peste mine cînd au apărut „oficialii români” și am simțit că iau foc din cauza dialogului și a poziției adoptate de personaje. Apoi, am realizat că este vorba de o atitudine care este posibil să nu fi fost „o fantezie”, moment în care m-am gîndit cu groază la audiența filmului și la cîți o să-și spună: „Așa-i în România? Poate să mai gîndească cineva în felul ăsta în secolul XXI?”.
2. Recunosc că, la acest capitol, eu am fost publicul perfect. Mi-a părut că regizorul a condus cu așa o măiestrie tot scenariul, încît am avut aproape o reacție viscerală la această imparțialitate pe care eu chiar am resimțit-o fizic. Am plecat de la cinema extrem de tensionată din cauza felului în care conflictul m-a plasat constant în fiecare tabără, aproape împotriva voinței mele. Parcă exista un vrăjitor care mă muta dintr-o gradenă în alta, dintr-o tabără în alta!
3. A existat o întreagă polemică despre poziția regizorului încă dinainte de momentul premierei absolute. O numesc așa din defect profesional. La noi, la muzicieni, sînt PAA – primă audiție absolută – și PA – în țara respectivă. Revenind, cred că primul gînd a fost despre cum finalul mi-a lăsat impresia că regizorul a devoalat foarte delicat și poziția sa față de conflictul respectiv. Revenind la întrebare, nu, nu cred ca finalul a soluționat conflictul. Cred că s-a oprit într-un punct de unde se poate porni din nou, și din nou, și din nou…
● Lucia-Maria POPA (medic stomatolog)
1. Am fost extrem de interesată să văd filmul Fjord deoarece fusese premiat la Cannes și știam din presă despre drama familiei unor români stabiliți în Norvegia. Am ieșit din sală impresionată de peisajul sumbru, întunecat, unde s-a desfășurat acțiunea filmului. Totul era trist, nici o rază de soare promițătoare de bucurie. Rece, umbră, nici copiii nu păreau veseli.
2. Personajul cu care am rezonat a fost tatăl familiei. Era demn, serios, preocupat de soție și de copii. Se cunoștea că are studii, dar era privit de sus, ca un emigrant oarecare. Dialogul de prezentare la sosirea lui mi s-a părut chiar ironic. Iar postul pe care l-a primit era clar sub posibilitățile lui intelectuale. Dar a rezistat demn, de dragul soției lui. Eu, personal, ca mamă și ca medic, am fost oripilată de secvențele sinistre cînd biata mamă își trimitea laptele matern prin curier pentru hrana bebelușului. Așa ceva nu se face și nu se iartă. Ar fi trebuit să i se acorde daune morale pentru șocul psihologic.
3. Finalul filmului a fost categoric pe placul meu. Adică „Fugi repede de acolo și hai acasă!”. Dar nu a soluționat conflictul. Căci dacă nu părăseau (aproape clandestin) locul, e posibil să fi urmat un proces penal. Pentru că ar fi urmat mari traume pentru soție și copii. Urmarea ar trebui să o facă Mungiu în România, unde se pare că trăiesc liniștiți.
● Radu PONTA (arhitect)
1. M-am gîndit la copiii celor din film, la cele două fete și la ce frumos e construit finalul. M-am gîndit și la copiii mei și la alegerile pe care le facem spunîndu-ne că sînt pentru ei, pentru binele lor.
2. Nu prea am rezonat cu nimeni cu adevărat. Pînă la un punct am empatizat puternic cu personajul Lisbet Gheorghiu, dar e posibil să fie mai ales pentru că jocul Renatei Reinsve e fantastic, reținut și intens, în același timp. Poate cu Mats Halberg (interpretat de Markus Scarth Tønseth), dacă îmi amintesc bine scena din intimitatea familiei lor. Însă, în ansamblu, mi s-a părut că filmul definește un loc în care nu mi-aș dori să fiu, cu oameni pe care nu îi vreau în prejmă.
3. Nu cred în filme care soluționează conflicte; pare că nici Cristian Mungiu. Ceea ce s-a rezolvat ține doar de intriga filmului, nu și de problema filmului; e doar un fel de final, care permite eliberarea emoțiilor acumulate și lasă să se citească mai bine întrebarea pe care apropierea celor două fete o ridică.
