Istoria între Trump și Biden

Așa cum cred că rămîne valabilă și concluzia pesimistă privitoare la mersul istoriei actuale.

Am scris acest text, cum se vede, chiar înaintea alegerilor prezidențiale din SUA din 2020, cu ocazia primei confruntări dintre Donald Trump – în acel moment președinte – și Joe Biden. În 2024 avem o nouă confruntare dintre cei doi, de data aceasta cu Biden președinte și cu Trump care încearcă să-și ia revanșa după înfrîngerea de acum patru ani. În rest, cred că ceea ce spuneam atunci e valabil și acum, fie și cu cîteva luni înainte de alegeri. Așa cum cred că rămîne valabilă și concluzia pesimistă privitoare la mersul istoriei actuale. Dar mai bine să judece cititorul.

Martie 2024

 

Scriind cu o zi înainte de alegerile din SUA, nu putem decît face conjecturi și e preferabil să renunțăm la a mai privi sondajele de opinie, care au dat greș în 2016, după cum se știe. Nu știm cine va cîștiga deci – Trump sau Biden –, dar putem încerca să răspundem la întrebarea: care va fi diferența, mai ales din perspectiva noastră, a celor din Europa Centrală și de Est?

Împărtășesc opinia că președinția lui Donald Trump a fost, din destule puncte de vedere, un fapt nefericit, inclusiv din perspectiva politicii externe americane. Felul impulsiv de guvernare, tranzacționismul, denunțarea tratatelor multilaterale, precum Acordul de la Paris, scepticismul față de NATO, desconsiderarea Uniunii Europene și a aliaților vestici, curtarea lui Putin (indiferent dacă Trump este sau nu șantajabil în legătură cu relațiile sale vechi cu Rusia) au șubrezit considerabil rolul Americii ca „lider al lumii libere”. Mai rău, Trump s-a complăcut în nenumărate minciuni – dintre care poate cele mai grosolane și mai nocive au privit pandemia de coronavirus și modul în care a administrat-o. Pe deasupra, a afișat o obsesie pentru „cultul personalității” proprii, a refuzat să condamne fără echivoc rasismul, ba chiar a lăsat să se înțeleagă că ar putea să nu accepte o înfrîngere în alegerile din 3 noiembrie, sub pretextul că acestea vor fi fraudate. Timp de luni și de ani am văzut un președinte al SUA cu un comportament politic și mediatic care părea desprins din obiceiurile politice cele mai rele de la noi, de parcă Dîmbovița ar fi luat pe neașteptate locul Potomacului. În loc de a face America „mai măreață” (greater), așa cum a promis în 2016, mi se pare că Trump a făcut totul pentru a o face mai slabă, mai puțin credibilă ca aliat, mai nedemocratică și mult mai anevoie de luat ca model.

Așadar, îmi doresc ca Trump să piardă alegerile. Și totuși, mă întreb în ce măsură o schimbare la Casa Albă va însemna și o revenire la mai vechile relații geopolitice, dar și la liberalismul democratic, cu care am fost învățați atîta vreme, din partea Americii. Nu cumva anumite schimbări aduse de administrația Trump sînt deja ireversibile? Sau, altfel zis, nu cumva Trump nu este atît o cauză a declinului geopolitic și democratic al Americii, ci un efect și o consecință ale unui proces început mult mai devreme? Pe de o parte, rivalitatea tot mai clară cu China nu este opera lui Trump; în consecință, diminuarea interesului american pentru Europa și încercarea de a lăsa Rusia să-și facă politica ei – de exemplu, în Siria – erau vizibile încă din timpul președinției lui Obama. E adevărat, desigur, că unilateralismul lui Trump a favorizat de fapt China, deoarece a lăsat un loc pe care marea putere asiatică se grăbește să-l umple în organismele internaționale. Pe de altă parte, reticențele vest-europene față de America – indiferent de justificare – sînt vechi și sînt cumva înscrise în logica geopolitică. Nu Trump a pus în discuție rolul și prețul „umbrelei americane” întinse protector asupra Europei. Înstrăinarea SUA față de Europa și reciproc mi se pare inevitabilă, mai ales odată cu Brexit-ul, care a amplificat dimensiunea non-anglo-saxonă (pentru a nu spune anti-anglo-saxonă) a continentului european. S-o recunoaștem: mulți vest-europeni erau antiamericani de multe decenii; rolul lui Trump a fost să le dea o justificare „nobilă” pentru acest antiamericanism endemic.

Acțiunile de desconsiderare și de subminare a unor instituții democratice din partea numeroșilor populiști europeni au primit, desigur, de la Trump un bun exemplu și un model prețios; dar nu Trump a inventat populismul, ci invers, acesta din urmă l-a creat. Diviziunile social-politice enorme din societatea americană de azi s-au amplificat în ultimii patru ani, dar ele sînt mult mai vechi. Slăbiciunea „centrului”, declinul constant al moderaților din ambele partide, radicalizarea dinspre dreapta și dinspre stînga, deși au căpătat dimensiuni spectaculoase acum, nu acum au apărut, ci sînt rodul unei evoluții constante și îndelungate. În sfîrșit, mult discutata „neîncredere în elite”, cu consecința exploziei teoriilor conspiraționiste și a fake news-urilor, este, în America și în multe țări europene, mai curînd efectul neanticipat al expansiunii Internetului și al rețelelor asociate de el și al slăbiciunii jurnalismului responsabil.

Pe scurt, constatăm un declin al multor democrații liberale, atît sub raport instituțional-intern, cît și sub raportul prestigiului și rolului jucate de ele în lume. Nu știm încă dacă acest declin se va opri (ceea ce sper) și vîntul istoriei va bate din nou înspre liberalism, sau dacă secolul XXI va aparține Chinei, nu numai economic, dar și sub raportul influenței sistemului său de guvernare autoritar. Va putea reuși Joe Biden o schimbare a direcției acestui vînt, în caz că este ales? Nu sînt deloc sigur.

Sînt convins că liderii marilor puteri au un rol important în istorie și că ei nu sînt deloc numai marionete ale destinului. Și totuși, nu mă pot împiedica să constat că simplul fapt că americanii n-au avut de ales decît între Trump și Biden – cu toate caracteristicile lor, caracter, poziție, vîrstă, istoric etc. – ne arată că, și acum, ca și de atîtea ori în trecut, cum a spus cineva, „oamenii fac istoria, dar nu știu ce fac”.

Share


Fantezii

Fantezii