Note, stări. zile

Aveam pe agendă două teme – tezaurul şi decizia noastră de a adera la NATO.

În noiembrie 2011, am dat un interviu domnilor Andrei Crăciun și Laurențiu Ungureanu pentru ziarul Adevărul. Între altele, relatam un dialog despre tezaurul românesc de la Moscova cu  Evgheni Primakov, ministrul de Externe de-atunci al Federației Ruse. Fragmentul pe care îl reproduc mai jos n-a avut, la data apariției, cine știe ce ecou. Dar acum, cînd problema recuperării tezaurului a devenit obiectul unei rezoluții importante a Parlamentului European, mi se pare util să reamintesc „poziția” destul de neașteptată a interlocutorului meu rus. Adaug că Silviu Brucan venise mai înainte, din proprie inițiativă, la cabinetul meu ca să mă prevină că Primakov e foarte șmecher și că trebuie să mă pregătesc bine înainte de a-l întîlni pentru a face față „talentelor” lui diplomatice. M-am mirat puțin de „consilierea” nesolicitată a dlui Brucan, dar n-am putut evita o întîlnire promptă cu Primakov, la Strasbourg, cu ocazia unei întruniri europene a mai multor miniștri de Externe. Iată episodul dialogului nostru, așa cum l-am povestit în interviul din 2011.

Aveam pe agendă două teme – tezaurul şi decizia noastră de a adera la NATO. Cînd am spus „NATO“, Primakov a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!“. Era violenţa tipică a unui hardliner. I-am răspuns: „Eu am crezut că sînteți ministrul de Externe al Federației Ruse, nu al fostei Uniuni Sovietice. Dacă e vorba de aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră“. Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, cînd s-a dat Rusiei tezaurul ăsta?“. „În decembrie  1916.“ Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întîmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două războaie mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atîtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul? Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală – rămîne între noi (în cameră mai erau vreo 10-15 „funcționari diplomatici”, n.m., A.P., martie 2024). Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi pînă mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?“. Aici, cam avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărît Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atît de tulbure în întreaga lume și mai ales în Rusia, cu un an înainte de „Marea Revoluție” leninistă... Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns, îmi amintesc, și un alt diplomat rus, cînd am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sînt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!“.

 

*

Și dacă tot am răsfoit interviul din 2011, mă amuză să reproduc și „dialogul” cu un alt ministru de Externe rus, Serghei Ivanov, cu prilejul unei întîlniri la o ședință ONU. În asemenea împrejurări, e musai ca toți participanții la ședința propriu-zisă să se întîlnească, separat, și între ei, de dragul protocolului. Ceea ce e foarte obositor, dar a nu te supune „obiceiului” sună suspect și interpretabil.

Drept care, ajungînd dinainea dlui Ivanov, n-am putut să mă abțin și am șarjat colocvial: „Domnule, mai puteţi? Eu, unul, am obosit!“. Mi-a răspuns: „Sînteţi al 41-lea astăzi“. În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea Al 41-lea. „Ştiţi – zic –, în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat...“  „Da – a sunat răspunsul –, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat.“ Umor de baricadă...

 

*

Și alt fragment:

Am mai spus-o: avînd de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încît am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei...

Share


Fantezii

Fantezii