Sînt fanaticii fericiți?

Mi s-a părut uneori că fanaticii, oamenii unei singure idei, cei convinși iremediabil de un adevăr absolut și fără fisuri – cum ar fi cei care cred în adevărul literal al Bibliei, inclusiv al cărții Genezei, cei siguri că totul e dictat pînă în cele mai mici detalii de o fatalitate inexorabilă ori spiritiștii convinși, ori fanaticii politici, ori conspiraționiștii absoluți etc. – sînt fericiți, ba chiar singurii fericiți dintre oameni. Evident, ei se înșală, și încă grav, în aproape toate chestiunile esențiale. Dar se pare că asta nu-i tulbură. Au sistemul lor invulnerabil de a răspunde întrebărilor și nedumeririlor celorlalți. Contradicțiile în care cad continuu nu-i deranjează. Faptele care îi contrazic le declară iluzorii sau contrafaceri, iar argumentele care ar trebui să-i pună pe gînduri le tratează drept capcane răuvoitoare ale inamicului, eventual ale Satanei. Trăiesc – pare-se – în liniștea oferită de protecția unei carapace incasabile. N-au nimic de căutat, căci totul a fost deja găsit. N-au nimic de întrebat, căci toate întrebările au fost deja puse și au căpătat răspuns. N-au nimic de explorat, căci cărările adevărului au fost deja, pentru ei, parcurse pînă la capăt, iar cele care n-au fost sînt false și amăgitoare. Pentru oamenii aceștia, dacă cu adevărat se iau în serios, lumea nu mai oferă surprize. Tot ce se întîmplă a fost prevăzut și clasat. Le-a rămas așadar bucuria de a se vedea întotdeauna confirmați, în felul profeților ale căror profeții sînt întotdeauna adevărate: cînd se împlinesc sînt, evident, adevărate pentru oricine; iar cînd nu se împlinesc, sînt tot adevărate, numai că n-au fost înțelese cum trebuie de către ignoranți. Or, ei, fanaticii, sînt atotștiutori.

Nu sînt atunci cei mai fericiți acești atotștiutori netulburați, etern confirmați, care au răspunsuri la orice, care sînt de neclintit de argumente contrare, care au convingerea nestrămutată că Totul e transparent, care știu – spre deosebire de noi, sărmanii – ce este lumea, ce este viața, ce moartea, ce istoria, ce sufletul, ce răul și binele și, mai ales, ce e rostul și destinul nostru, al oamenilor? Dacă, așa cum susțineau cîndva vechii filozofi, fericirea este egală cu ataraxia, ceea ce înseamnă starea de netulburare și impasibilitate, în care omul nu mai dorește nimic altceva decît are deja, n-au atins ataraxia fanaticii mai mult decît oricare alții? Nu sînt ei cei mai liniștiți, cei mai feriți de agitație și tensiune, cei mai stăpîni pe ei înșiși și cei mai autonomi sufletește? Să nu mi se obiecteze că sistemul lor e complet fals, răspunsurile lor absurde; pentru ei, asta nu contează atîta timp cît cred nestrămutat în ele. S-a spus „credința mută și munții din loc”. Nu s-a spus că ea trebuie să fie și adevărată.

Ei bine, totuși cred că marii fanatici sînt departe de a fi fericiți; într-adevăr, întrevăd o fisură gravă în armura lor, o neîmplinire inevitabilă care le amînă la infinit dorita ataraxie. Ei sînt, de fapt, incapabili să rămînă imobili și netulburați, închiși în sine, nedistrași de pasiunile celorlalți, precum zeii fericiți ai lui Epicur. Motivul? Nu le ajunge fericirea proprie. O vor morțiș și pe a altora! Binele lor nu li se pare complet fără binele vecinului. Apoi al vecinului vecinului. Și așa mai departe, fără capăt. Fanaticul nu-i fanatic destul pînă n-are prozeliți. Lumea lui nu-i întreagă cînd nu-i cuprinde generos pe toți. De aceea, toți fanaticii insistă să ne învețe cum să trăim și ce să credem. Pretind să-i ascultăm și ne ceartă dacă n-o facem.

Or, eforturile lor de convertire n-au cum să nu eșueze mereu. Necredincioșii continuă să umple lumea, în pofida evidenței (din punctul de vedere al fanaticului) adevărului. Și chiar dacă credincioșii au și pentru această încăpățînare (ca pentru orice) o explicație ingenioasă – așa cum avea Augustin pentru refuzul evreilor de a se converti la creștinism –, tot îi mîhnește și le strică beatitudinea. Nu mai pot fi deci imperturbabili, nu mai pot rămîne indiferenți, cînd ne văd pe noi, ceilalți, clocotind în zbucium și fals, sfidînd credința. Se pare că există o relație inconturnabilă: cu cît cineva se arată mai convins de ceva improbabil, cu cît se declară mai ostil argumentelor faptice și raționale, cu atît mai mult vrea să-i convertească și pe alții, pe cît mai mulți, la ceea ce a devenit religia sa. Simpla existență a necredinciosului e un ghimpe împotriva „adevărului” fanaticului, mai mult decît orice argument rațional sau empiric. Și atunci lucrează din răsputeri la convingerea altora: uzînd de bunăvoință, de propagandă, de constrîngere, cînd are mijloacele, la limită, de exterminarea necredincioșilor.

Și, astfel, fiindcă ceea ce-și dorește e imposibil, fanaticul nu poate fi decît nefericit. Ataraxia lui, oricît ar afișa-o, nu-i decît o mască ce ascunde un rictus dat de teama de eșec. Fanaticul se poate felicita pe sine că are cel mai complet sistem al credinței; atîta vreme cît mai rămîne cineva care îl contrazice printr-un sîmbure de necredință, fericirea lui e neterminată. Or, o fericire neterminată e nefericire.

Dacă fanaticul ar fi singur pe lume, ar fi un zeu fericit. Dar nu-i singur și deci nu-i nici zeu, nici fericit. E numai un om tulburat care seamănă suferință și nefericire pe întreg pămîntul.