Valorile și credința

Cei doi săteni aveau de ales între două dreptăţi, nu-i aşa?

C.: Spune-mi, prietene (cu amicul nostru agnostic e mai greu de discutat), cunoşti o anumită parabolă hindusă?

P.: Care anume?

C,: Se zice că un înţelept trecea pe un drum. La un moment dat, vede doi săteni sfădindu-se pentru o grămadă de mere: fiecare zicea că merele sînt ale lui. Văzîndu-l pe înţelept (în India, oricine putea recunoaşte un înţelept după port şi umblet), îi cer să facă dreptate între ei, promiţînd solemn să se supună deciziei sale. Acesta le zice: „Bine, dar voi doi să-mi spuneţi mai înainte dacă vreţi să vă judec după dreptatea lui Dumnezeu sau după aceea a oamenilor“. „După dreptatea lui Dumnezeu“, răspund cei doi într-un glas. Atunci înţeleptul dădu unuia dintre cei doi un singur măr, iar restul merelor le dădu celuilalt. Apoi se ridică şi, fără un cuvînt, plecă mai departe. Punct.

P.: Frumos! Are miez. Dar ce-i cu asta? Ce legătură are cu problema noastră?

C.: Cei doi săteni aveau de ales între două dreptăţi, nu-i aşa?

P.: Da.

C.: Iar dreptatea e o valoare.

P.: Fireşte.

C.: Dar a alege o valoare înseamnă a crede în ea. De exemplu, cei doi săteni credeau în dreptatea lui Dumnezeu mai mult decît în aceea a oamenilor, nu-i aşa?

P.: Aşa e.

C.: Credeau deci în sens „tare“, căci ar fi putut să nu creadă în ea, optînd, de pildă, pentru dreptatea oamenilor – ceea ce ar fi presupus că merele ar fi fost împărţite în două părţi egale, cred.

P.: De acord.

C.: Rezultă că într-o valoare cum e dreptatea sau un anume fel de dreptate se crede în sens „tare“, deoarece nu-i obligatoriu de crezut în ea. Dovadă opţiunea sătenilor. Prin urmare, conform cu ce s-a stabilit înainte, un om care crede în dreptate nu-i prea liber, căci e heteronom!

P.: Asta cam aşa-i!

C.: Stai să vezi ce mai urmează: şi libertatea e o valoare, nu numai dreptatea. Sau conteşti asta?

P.: N-am încotro, accept.

C.: Atunci, după cum rezultă din cele convenite mai înainte, nu-i obligatoriu să crezi în ea, dacă e o valoare; dimpotrivă, e necesar să crezi în teorema lui Pitagora, după ce ai înţeles-o, precum Don Juan cu aritmetica. Libertatea presupune deci o credinţă „tare“.

P.: Fie…

C.: Or, din spusele lui A. ar rezulta că omul care crede în libertate şi care, eventual, şi luptă pentru ea (căci nu luptă decît cel care crede într-o valoare) ar fi mai puţin liber decît omul care nu crede în libertate, adică decît cinicul sau decît resemnatul cu sclavia! Ceea ce e absurd. Şi aşa vor sta lucrurile şi cu alte valori, dacă urmăm raţionamentul respectiv: dreptatea, umanitatea, egalitatea, compasiunea, adevărul. Cel care crede în ele, le apără şi le susţine se dovedeşte a fi mai puţin liber decît cel care e indiferent faţă de asemenea valori, fiindcă el putea să nu fi crezut în ele, iar crezînd totuşi, şi-a pus voluntar stăpîni, aşa cum s-a stabilit mai înainte! De fapt, este perfect adevărat că valorile nu ni se impun raţional cu necesitatea geometriei sau a ştiinţei naturii în general; dacă ar fi aşa, toţi am avea aceleaşi valori întotdeauna. Dar tocmai de aceea, avînd putinţa – sau nu – de a ne pasiona pentru ele şi a le îmbrăţişa, putem să luptăm, să trăim şi chiar să murim în numele lor, odată ce le-am ales. Însă cum am putea fi liberi dacă, dimpotrivă, sîntem desprinşi de valori, printre care se numără chiar libertatea însăşi? Cum oare poate fi liber cel care nu crede în libertate? (Sclavii resemnaţi sînt de acest fel!) E cu neputinţă! Susţin, aşadar, invers decît A., că numai credinţa „tare“ – aceea pe care am fi putut să n-o avem, dar am ales-o, precum Pavel a ales să creadă în Christos pe drumul Damascului – ne oferă libertatea, alături de dreptate, lege şi celelalte valori. Prin urmare credinţa „tare“ şi deci religia nu numai că nu sînt incompatibile cu libertatea, dar îi formează şi condiţia indispensabilă, chiar dacă nu şi suficientă. Paradoxal, dar numai „sub tutelă“ (ce-i drept, asumată) devine omul liber, chiar dacă admit că nu orice om devine astfel liber şi, de asemenea, nu sub orice tutelă!

P.: Într-adevăr, argumentul pare solid. Dar A. ce spune?

A.: Spune că exact asta e problema pe care nu reuşim s-o rezolvăm: ce-i mai lipseşte „tutelei“ credinţei pentru a-l face pe om liber? Fie: m-am înşelat parţial: admit că, în sine, nu orice fel de credinţă „tare“ privează de libertate; dar de ce credinţa în comunismul ştiinţific sau în teoriile conspiraţioniste privează, în timp ce aceea în adevăr, în dreptate, nu? Altfel spus: de ce valoarea aceasta care e libertatea e compatibilă cu multe alte valori, inclusiv cu cele religioase, dar nu cu toate şi nu cu toate în toate timpurile? Ce-i lipseşte? Fiindcă nu se poate să nu întrevedem o deosebire aici!

P.: Da, aceasta e problema. Admiţi şi tu, C.?

C.: Admit.

P.: Bun, măcar asupra unui lucru ne-am înţeles: că nu înţelegem bine nici credinţa, nici libertatea, nici mai ales raportul dintre ele, cu toate că ştim că ele sînt cumva legate şi că, în absenţa unei anumite credinţe, libertatea e imposibilă. Nu-i aşa?

A. şi C.: Ba da.

P.: Atunci, putem să ne despărţim, dragii mei! Cine ştie, poate altă dată vom avea o idee mai bună şi vom înţelege mai multe. (Fiindcă e limpede că acum sîntem în ceaţă.) Iar dacă nu, măcar putem spune că am eşuat şi noi acolo unde şi mulţi alţii mai isteţi au dat greş. E şi asta o consolare. Cu bine!

 

(fragment din Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății de Andrei Cornea, Editura Humanitas, 2014)

Share


Fantezii

Fantezii