Sînt oameni pe care îi placi de la prima întîlnire. De la primul schimb de replici, de la prima strîngere de mînă. Te uiți în ochii lui și îți zici: ăsta e omul meu! Deși nu-ți dai seama de unde vine acel sentiment de familiaritate care se instalează atît de repede între voi, de ce te simți atît de confortabil cînd e prin preajmă, de unde izbucnește aproape spontan o prietenie. Aveți același set de valori? Aceleași repere și lecturi în copilărie? V-ați mai cunoscut cîndva, într-o altă viață? Oare de ce comunicarea voastră decurge atît de firesc, fără să depuneți nici un fel de efort, de parcă ați fi într-o permanentă congruență? Habar n-ai! Unii o numesc „chimie”.
Recunosc, sînt atrasă de oamenii tonici, ca o muscă atrasă de lumina unui bec, aș vrea să orbitez la nesfîrșit în jurul lor pentru a primi energie. Tocmai pentru că eu nu sînt un om tonic, sînt mai degrabă melancolică, spre depresivă, de multe ori îmi lipsește verbul, acțiunea. Îmi plac oamenii pozitivi care văd în orice și partea cea bună, oamenii care rîd mult și din toată inima. Dar cui nu-i plac? Totuși, le observ și limitele. Tind să vorbească prea mult, să devină histrionici și de cele mai multe ori sînt superficiali, căci doar dacă reușești să nu-ți bați prea tare capul cu nu știu ce probleme existențiale reușești să treci prin viață cu lejeritate și mereu cu zîmbetul pe buze. Iar cînd oamenii tonici mi se par deja prea obositori, prefer să mă îndepărtez și să mă duc în întunecimea mea.
Am fost odată într-o scurtă vacanță cu o prietenă din asta „tonică”, ne cunoaștem bine, țineam una la alta, dar nu fuseserăm nicăieri împreună, ne vedeam din cînd în cînd, iar eu mă întorceam acasă încărcată de energia ei pozitivă. Se zice că o vacanță, o călătorie împreună cu altcineva este prima piatră de încercare în orice relație, inclusiv în cea de cuplu, abia atunci cînd te deplasezi, schimbi avioane, ajungi în locuri necunoscute și ești pus în situații neașteptate îți dai seama cît de compatibil ești cu celălalt. Mi-am zis: mamă, ce bine o să ne distrăm noi două! O să explorăm împreună, o să povestim și o să „ne rîdem”. După două zile, de-abia așteptam să mă întorc acasă. Nu înțelegeam nimic din locul ăla, nu-mi mai auzeam gîndurile, nu mai existau decît rîsetele și comentariile prietenei mele. Așa cum unii turiști văd un loc doar pe ecranul și prin lentila telefonului, așa vedeam eu acea bucățică din Italia la care tînjisem de multă vreme, doar prin ea. Ca și cum mi s-ar fi pus în față un filtru, mai „pe veselie”, așa. Ea s-a simțit bine în excursia noastră, dar nici un moment nu și-a dat seama că eu nu mă simțeam bine.
Recunosc, îmi plac oamenii disciplinați, pentru că viața mea e un haos și tot sper că vor reuși să mă disciplineze și pe mine, să-mi facă program. Îmi plac sau mai degrabă îi admir și mă simt bine în preajma lor, știu, de pildă, că niciodată cu ei nu voi întîrzia prea mult la cîrciumă, se va consuma alcool responsabil și toată lumea va merge la fel de responsabil la culcare la o oră decentă pentru că și mîine e o zi și nu e obligatoriu să ne trezim cu toții mahmuri. E doar un exemplu. Am avut și amici, în general moldoveni care veneau într-o vizită scurtă și nici gînd să mai plece, se înșurubau în scaun pînă la ultimul strop de vin și taca-taca pînă spre dimineață, deși tot își aminteau că aveau o treabă a doua zi, la prima oră. Așadar îmi plac oamenii disciplinați, organizați, dar n-aș putea să petrec prea mult timp în preajma lor, la un moment dat devine plicticos. Am nimerit odată, la un workshop, într-un grup de nemți. Ne-am înțeles perfect din prima, nu comunicarea a fost problema, de altfel mi-am dat seama de multă vreme că mă adaptez mult mai repede în grupurile de străini decît în cele de români, ei nu se uită la ce mașină ai, ce haine porți, dacă te încalți cu o espadrilă roșie și cu una galbenă, nu te judecă, iar discuțiile, chiar dacă se desfășoară într-o engleză de baltă care nu e limba nativă pentru nimeni, sînt destul de profunde. Problema a fost excesul de disciplină căruia nu i-am putut face față, să nu ne abatem cu un milimetru de la programul pe care ni l-am făcut împreună, iar dacă ne abatem trebuie să dezbatem îndelung de ce ne abatem, de ce luăm metroul din stînga și nu pe cel din dreapta care ocolește un pic, de ce dacă am stabilit că vom lua masa la un restaurant anume nu ne putem răzgîndi spontan în ultima clipă și alege restaurantul de vizavi. În fine, treabă nemțească!
Uneori, îmi plac oamenii pur și simplu fără să mă mai întreb de ce. Eram la un festival de literatură și am întîlnit o scriitoare de limbă maghiară, dar care vorbea bine limba română, eram cu toții la un cocktail și socializam cu pahare în mîini, a venit întîmplător lîngă mine și în zece minute ne-am pomenit că vorbim despre orice, de la pisici și treburi casnice la scris și filosofie, parcă replicile mele continuau replicile ei. Era genul de om cald, empatic, haotic și melancolic cu care mă simțeam în largul meu. Ne-am distrat de minune în seara aceea cam scorțoasă, ne-am scris și ne-am promis că o să ne mai vedem, nu s-a întîmplat, au trecut de atunci zece ani, dar uite că seara aia încă o mai țin minte și, fără vreun motiv, mă gîndesc la fata aia ca la o prietenă.
Dar se întîmplă și să nu-ți placă anumiți oameni la prima vedere. Să ți se pară nesuferiți, chiar să-i detești, fără să știi de ce. E ceva respingător la ei, deși oamenii, săracii, nu au nimic neobișnuit, nu au coarne sau coadă, nu miros urît, nu fac spume la gură cînd vorbesc. Dar pînă la urmă totul e o aparență, noi toți jucăm niște roluri sociale în viețile noastre. Sînt oameni normali, poate valoroși, poate talentați, pe care i-am evitat ani de zile fără nici un motiv. Așa cum am descoperit că sînt oameni care pur și simplu nu mă plac pornind de la ceea ce scriu eu în revistă. Unul nu mă place pentru că nu sînt suficient de progresistă, altul mă consideră de-a dreptul rasistă, alta, că nu-s feminisită, la un moment dat mă urau toți bicicliștii pentru că scrisesem un articol în care îi luam un pic la mișto, e adevărat, iar un biciclist serios, perfect echipat și cu cască, unul care își vede de biciclismul lui prin jungla urbană a orașului în care orice șofer e un potențial „prădător”, nu pricepe ironia. În fine, nu poți mulțumi pe toată lumea, cînd am scris despre șoferi, nu m-a urît nimeni.
Dar nu asta e ideea, mai grav e atunci cînd există o „chimie” proastă pur și simplu, iar tu ai toată bunăvoința, vrei să te înțelegi bine cu omul ăla, poate chiar trebuie să lucrezi cu el, ceea ce e cumplit. N-am o bună intuiție la oameni – pe unii i-am bănuit de la bun început că au un caracter infect și s-a dovedit că era așa, pe alții m-am străduit să-i plac și s-au dovedit a fi niște ticăloși. Totul e să fii foarte atent la replici – dacă omul, de la prima întîlnire, se laudă cu ce face și cu ce are, Universul se învîrte în jurul lui, e clar că nu e bine să ai de-a face cu el. Dacă omul nu te ascultă cînd vorbești și vrea să se audă doar pe sine, e clar că nu trebuie să-l ai prin preajmă. Însă societatea asta de acum te învață că așa e bine să fii – să te lauzi cu ce ai (și cu ce n-ai), să vorbești doar tu ca să-i acoperi pe ceilalți, să insiști atunci cînd ești respins, să-ți vezi interesul. Culmea este că astfel de oameni reușesc în România, oameni fără modestie, fără empatie, care știu ce vor și nu le pasă că au sau n-au nu știu ce chimie cu celălalt, atîta timp cît au ceva de cîștigat de pe urma lui, iar noi, ceilalți, ne retragem în bulele noastre cu oameni „drăguți” și ne analizăm relațiile, ca și cum asta ne-ar ajuta la ceva. Așadar, nu mi se mai pare deloc hazardat să visez la o lume mai risipită, în care primul vecin e la vreo trei kilometri – ai chef și ai „chimie” cu el, îl vezi, n-ai chef, nu-l vezi.
.jpg)
.webp)
