„Diaspora” este un mit

În ultima vreme îmi pun destule întrebări despre ce înseamnă, de fapt, „diaspora”, despre românii plecați din țară și ceea ce simt ei față de România. Iată cîteva gînduri pe care le-am scris în urmă cu aproape douăzeci de ani, cred că nu sînt deloc „datate”, pot explica destul de bine ce se întîmplă acum.

Februarie 2005

În septembrie anul trecut, la Chicago, a avut loc a 14-a ediţie a festivalului „Taste of Romania” care putea fi parţial urmărit în direct pe TVR Internațional. Din fotoliul de acasă al unui român care nu şi-a părăsit niciodată ţara mai mult de o săptămînă, timp în care nu a avut cum să uite mirosul pestilențial din tramvaiul 21, cîinii hămesiţi şi agresivi din spatele blocului şi privirea scîrbită a casierei de la supermarket, festivalul comunităţii româneşti din Chicago căpăta nuanţe de telenovelă de tipul Tînăr şi neliniştit. Atmosfera de acolo e cînd veselă, de barbeque cu mititei şi sarmale, unde cîţiva vecini mai intimi bîrfesc întreaga comunitate, cînd de dramoletă, cu ochi înlăcrimaţi și nasuri suflate în batiste din pricina unui patetic dor de ţară. Un amestec de rîs cu plîns din care la un moment dat nu mai pricepi nimic. Momentele mai interesante erau cele cînd „românii de peste Ocean” (aşa îi denumea uneori prezentatoarea) stăteau la coadă pentru a intra cîteva secunde pe post şi a transmite mesaje celor de acasă: „Vrem să i-l arătăm lu’ bunica pe Vlăduţ pe care nu-l ştie decît din poze... Haide, Vlăduţ, fă-i cu mîna lu’ bunica!”, „...şi mai ales la toţi fraţii mei să le meargă bine şi îi aşteptăm în vizită...”, „...la toţi concetăţenii mei din Bacău multă sănătate!” etc. În scurtele „interviuri”, însoţite de mesaje, prezentatoarea transmisiei punea un accent atît de puternic pe dorul de ţară, încît acesta devenea sufocant. Dincolo de apartenenţa la naţie, subliniată la tot pasul, inclusiv de muzica populară de pe scenă, participanţii la festival erau clujeni, timişoreni, suceveni etc., căci, divizaţi fiind în grupuleţe, purtau pancarte cu numele oraşului natal pe care le agitau cu entuziasm la răstimpuri. Aşadar, nici măcar în America, ardelenii nu se amestecă cu bucureştenii, iar moldovenii îşi au gaşca lor, împărţită în alte găşculiţe din Tecuci sau din Focşani. Pentru mulţi dintre acei cetăţeni sau rezidenţi americani, patria natală era reprezentată probabil de rudele şi prietenii rămaşi acasă, de străduţele şi cafenelele oraşului în care s-au născut, dar şi de versurile unor manele la modă, pe care unii participanți le ştiau pe de rost şi le cîntau în acelaşi timp cu cei de pe scenă.

O părere despre acei oameni pe care nu-i cunosc, dar pe care i-am văzut în direct la televizor: probabil că au case frumoase, îşi permit să-şi schimbe maşinile la cîţiva ani, au job-uri cu venituri bune, copii apreciaţi la colegii respectabile, vacanţe unde vor ei în lume, un sentiment confortabil de siguranţă, iar un festival gen „Taste of Romania” se poate constitui într-o distracţie tematică. Tema: „dorul de ţară”. În week-end-ul viitor vor merge la bowling sau la pescuit.

Nu poţi face însă comentarii dacă n-ai trăit o experienţă similară cu a lor. Poţi observa doar anumite aspecte care te diferenţiază pe tine, românul care n-a plecat niciodată din ţară mai mult de o săptămînă, de el, românul care trăieşte de zece, douăzeci de ani acolo. Într-o conversaţie recentă la telefon, un român plecat de aproape douăzeci de ani în State comenta ca pe o mare greşeală faptul că președintele Traian Băsescu vrea cu orice preţ „să se aibă pe bune” cu americanii, deoarece, în momentul de faţă, „America is a big shit!”, din cauza administraţiei Bush. America fiind ţara care l-a „înfiat” și i-a acordat azil politic (pe vremea cînd în România nu găseai la Alimentara decît creveţi vietnamezi) şi a cărei administraţie, oricare ar fi ea, îi dă şansa să-şi petreacă în fiecare an concediul în România sau oriunde în altă parte. Aici regăseşte o atmosferă mult mai funny decît acolo, căci necazurile prietenilor români, care se plîng de sărăcie şi de interminabila tranziţie, se diluează în paharul de vin de bun-venit care e desigur „mult mai bun decît vinul de California”. Redescoperă gustul mîncării româneşti. „Ce bună pîine aveţi voi aici!“, spune, în timp ce muşcă dintr-o felie de pîine de la cuptorul turcesc, plină de E-uri şi lipsită de consistenţă, dar, desigur, el nu cunoaşte aceste detalii. Călătoreşte cu metroul, poate dintr-o uşoară nostalgie. Rîde cu lacrimi, ca la cel mai bun episod din Seinfeld, cînd vede la televizor campania noastră electorală pentru prezidenţiale; pentru el, Vadim şi Becali sînt doar amuzanţi şi ireali, căci prezenţa lor pe scena politică de aici nu-l incomodează cu nimic. Cînd vine vorba despre ultimele alegeri din State, devine brusc foarte serios. E clar că s-au furat alegerile şi dezvoltă o întreagă teorie a conspiraţiei. Punctează o conversaţie cu cîte un grav „o, da!”, echivalentul lui „oh, yeah!” american. E interesat de taxe, impozite, costuri la întreţinere, discount-uri. E un american get-beget. Dacă nu ar vorbi româneşte, nimeni nu şi-ar putea închipui că ar fi avut vreodată vreo treabă cu România. Țara îi e dragă într-un fel care pare dacă nu superficial, atunci cel puțin naiv: România copilăriei şi tinereţii lui, a creveţilor vietnamezi şi a călătoriilor cu metroul spre vreun chef sau spre vreo fată iubită.

Necazul cu cei care se întorc chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp este că nu ştii ce vor: să-i pui la curent cu ultimele noutăţi din viaţa politică, culturală etc. sau a foştilor colegi şi amici, să-i plimbi pentru a le arăta primul mall românesc sau mizeria din Rahova, ca să nu-şi mai regrete niciodată decizia plecării, să-i îmbeţi cu ţuică „sută-n sută naturală, de prună, care nu dă dureri de cap ca whisky-ul de la discount-uri”, să le explici de ce ție îţi merge prost în România sau să-i lauzi pentru „realizările” lor de acolo, cînd ţi-arată pozele cu casa, job-ul, palmierul din fundul curţii etc., să le fierbi sarmale sau să le coci cozonaci. Şi mai e sentimentul de jenă pentru că eşti mai sărac decît ei şi că-i laşi să achite nota de plată de la cîrciumă. Totuși, ceea ce cred sau își închipuie ei despre România nu are nici o legătură cu țara reală, e o țară din capul lor.

Mi-am amintit de un scriitor şi inginer român care a plecat în Canada imediat după ’90, probabil odată cu valul celor dezamăgiţi de Iliescu și de marea „schimbare”. Două dintre cărţile lui tratează chiar tema „dezrădăcinării”, a celor care au plecat în Canada pentru a începe o nouă viaţă, în general oameni cu profesii tehnice, ingineri sau arhitecţi care la prima vedere par pragmatici, lipsiţi de sentimentalisme. Ulterior l-am cunoscut pe scriitor în trecere prin Bucureşti şi, pe terasa de la Casa Universitarilor, într-o atmosferă optzecistă, dar fermecătoare, în felul ei, am avut tendinţa aproape instinctivă de a-l identifica cu personajul său principal, cel care încerca să se adapteze traiului destul de rutinat din Montréal, dar safe, cum spun americanii, visînd însă în permanenţă la o întoarcere definitivă în ţară. N-am reuşit. Părea bine informat despre ceea ce se întîmplă în România, neafectat emoţional de schimbarea majoră ce se petrecuse în viaţa sa, un om normal care se poate simţi bine şi aici, şi acolo. N-am simţit deloc acea jenă pe care o încercasem faţă de lacrimile şi patetismul celor prezenţi la festivalul „Taste of Romania” şi nici sentimentul că ar trebui să-i povestesc noutăţile, să-i arăt Bucureştiul şi să-i explic de ce îmi merge prost în România. Nu m-am simţit prost nici măcar în momentul în care a achitat el nota de plată. Îmi permit să citez o replică a unui personaj din cărțile sale: „Ţara... ţara există aici! (îşi ciocăneşte capul c-un deget.) Ce-i acuma acolo nu seamănă cu ce ştim noi! Dacă te-ntorci, te iau de prost! Sau, dacă nu, te vor simţi străin... Vei fi pentru ei... canadianul!”.