Muzica și dansul

La petrecerile de fete despre care am tot scris, muzica era în general a formației ABBA. Modelele noastre, ale pre-adolescentelor de atunci, erau blonda și bruneta din ABBA. Nici nu știam cum le cheamă și nici nu conta. Am aflat de-abia mai tîrziu, cînd a rulat Abba: The Movie, sau poate chiar puțin înainte. Cert e că mai toate fetele își doreau să fie ori Agnetha, ori Anni Frid, ori amîndouă. Cu toatele, chiar și cele care nu aveam voce, asemenea mie, fredonam te miri unde și cînd ba „Chiquitita“, ba „I Have a Dream“, ba „Money, Money, Money“, ba „S.O.S.“. Cele care aveau voce cu adevărat (fetele care erau la cor) chiar își făceau propria lor ABBA, reconstituiau formația fără băieți, care încă nu erau prezenți în jocurile astea.

Țin minte că într-o tabără de pe la 12 ani găsiserăm, trei colege și cu mine, un fel de scenă în pădure: o suprafață de piatră delimitată de – nici nu mai țin minte bine – un fel de sfori. Acolo ni s-a părut locul ideal să ne transformăm, păstrînd proporțiile, în ABBA. Două dintre colegele mele, evident una blondă și alta brunetă, care chiar aveau voce, au devenit protagonistele. Iar eu, care cu siguranță nu aveam, m-am transformat în ceea ce astăzi s-ar numi, probabil, un stage manager. Un fel de băgător de seamă și în seamă, mai puțin pretențios spus. Dar bucuros să îndeplinească chiar și rolul ăsta secundar într-un soi de reenactment a ceea ce pentru noi reprezenta cu siguranță un mit.

Altfel, se scoteau cuvintele, dînd casetofoanele mono pe care le aveam atunci pe rewind, iar și iar. Așa am făcut cu preferatul meu, „I Have a Dream“. Nici nu mai știu dacă nu circulau cuvintele și prin clasă, la fel cum se întîmpla cu formulele de la Rubik’s Cube printr-a opta. Era un mod fanatic și plăcut de a învăța engleza. Cum nu aveam, evident, net pe vremea aceea, ciuleam urechile și prindeam ce ni se părea a fi un cuvînt (de multe ori dînd-o în bară) și-l căutam în dicționar. Căutam pînă găseam, ceea ce de destule ori nu se întîmpla ușor. Pentru că nu distingeam bine cuvîntul, și tot încercam... Deloc rău pentru învățarea unei limbi străine. Așa am făcut, ceva mai tîrziu, și cu „The Winner Takes It All“ și, mai ales, cu cîntecele Beatles-ilor. Dar asta e deja o altă perioadă.

În aceeași epocă a sfîrșitului de ani 1970, început de 1980, mai ascultam Boney M. „Brown Girl in the Ring“ era toată ziua pe buzele mele, acasă, cel puțin. O lălăiam cam non-stop, acum îmi dau seama, plictisindu-i probabil pe toți cei din jur. Dar, pe atunci, entuziasmul meu era de nestăvilit. În celebra (pentru mine și cei cîțiva colegi de atunci) tabără de la Bușteni de pe la 13 ani, am descoperit, însă, și „Rasputin“. Era și un dans specific, un soi de tropăială, pe melodia asta, care o făcea cu atît mai palpitantă. Mai ales că asta se întîmpla în prima tabără în care apăruseră în peisaj și băieții. Deodată, noi, fetele, începuserăm să-i observăm, ca pe o altă specie. Înfricoșătoare și, pe alocuri, interesantă, de care eram fascinate și oripilate, în același timp. Informațiile pe care le aveam despre ei erau mai degrabă zvonuri, care se transformau, pe nepusă masă, în mituri.

Despre dormitorul băieților, de pildă, circulau povești care mai de care. Acolo nu puteai sforăi liniștit, pentru că existau niscaiva probe inițiatice, precum mîzgălitul cu pastă de dinți, în somn, pe obraz. Acestor probe trebuia să le faci față. Să nu te dovedești un papă-lapte, să nu te sperii excesiv ori să faci caz de asta. Pentru ca apoi să te poți lăuda, cu măsură însă, că ai trecut printr-o asemenea ispravă. Și că ai ieșit cu bine din ea, că i-ai supraviețuit.

 Dar astea nu erau singurele povești care circulau, mai erau și cele de „inimă albastră”. Sau  mai ales cele de „inimă albastră”. Mai pe limba de atunci, cui îi plăcea de cine. Și astea deveniseră cele mai interesante. Dacă vreun locuitor al „dormitorului groazei” își arăta interesul față de tine, o făptură din celălalt dormitor, mai suav, erai printre norocoasele posesoare ale unei posibile povești personale.

Dar despre asta într-un  număr viitor.