O sută de lei

Stau pe o bancă în părculețul de la Obor – categoric arată mult mai bine decît în urmă cu zece ani, atunci cînd era plin de homeleși și de bețivi care dormeau pe bănci și trîntiți prin tufișuri. Acum parcul e îngrijit, are bănci funcționale și locuri de joacă, e plin de copii care se dau cu trotinete și cu biciclete, nino-nino se aude de peste tot, în urma copiilor aleargă niște părinți cu sticle de apă în mîini sau cu înghețată – „Alexia, vezi că o să cazi și te lovești!”, „Luuuca, nu vrei înghețata?” –, părinții ăștia sînt oameni normali. Unii, e adevărat, par cam hipsteri care au dat înainte o raită pe la faimoșii mici și au stat cîte o oră la coadă, dar alții sînt din cartier, la granița inferioară middle class. Eu stau pe bancă și beau o ciocolată caldă dintr-un pahar de plastic, e un popas necesar înainte să descind în piața. Pe alte bănci, sînt cîțiva amărîți – văd o femeie care se tot scotocește printr-o sacoșă plină cu ceapă verde și salată, mai este și cîte un alcoolic singuratic care soarbe dintr-o sticlă cu conținut dubios, un bătrînel sărăcăcios îmbrăcat care o freacă pe aici doar ca să treacă timpul, probabil că nu are nici un chef să se întoarcă acasă unde nu-l așteaptă nimeni, o familie de minoritari care pun la cale afacerile lor de minoritari cu șosete cinci-perechi-la-zece-lei, în fine, astora nu mai poți să le zici nicicum acum, mai sînt și niște imigranți nepalezi care vorbesc pe limba lor imposibilă, diversitate. E plăcut aici, e o zi caldă de mai și totul în jur e verde, îmi savurez ciocolata caldă pe care am luat-o cu doar patru lei de la un butic – ultima redută în materie de buticuri, e cea mai ieftină ciocolată caldă din cartier, eu nu mai beau cafea, altfel m-aș fi raportat la cafea. Și cum stau eu acolo și nu mă gîndesc la nimic, decît la faptul că uite, s-a schimbat în bine și parcul ăsta de la Obor, ne îndreptăm spre Occident, ce mai, vom avea „o țară ca afară”, vine un soi de rocker lîngă mine și mă întreabă dacă n-am o țigară. Cu drag i-aș fi dat o țigară, însă nu mai fumez decît din astea care nu ard, „chiștoace”, cum le zice un amic. Vede că n-am țigări, dar îmi cere totuși doi lei pentru o cafea. Teoretic, aș avea doi lei, dar îmi amintesc că banii mei pentru piață sînt numărați. Am și listă.

Mai întîi trebuie să merg la Cocorico să iau pui pentru ostropel, ăsta va fi vreo douăj’ de lei, acolo mereu e coadă pentru că merg toți săracii, puiul e clar carnea săracului, dar de data asta trebuie să iau pui. După aia mai iau o felie de brînză telemea de la Jina, s-a făcut 52 kilul, deci o să iau vreo 300 de grame, se uită fata aia urît că nu iau juma’ de kil, dar n-am ce face, o pun să taie cu sfoara și taie, oricum îmi va pune spre patru sute, deci 20 de lei, după care jumătate de pîine neagră de la Covasna, acolo e o femeie de treabă, taie din pîine cît îi ceri, o să zic să-mi dea jumătatea mai mică, să nu depășească zece lei, odată a venit un nene care i-a cerut o felie de pîine, sigur că a strîmbat din nas, dar i-a tăiat-o – a fost doi lei optzeci, omul i-a lăsat trei lei, cu demnitate. Poate iau și ceva pentru „de dimineață”, niște crenvurști de zece lei, cît vine asta? Da, șase crenvurști. Apoi cobor jos în piață unde deja s-au ieftinit roșiile, dacă mergi în timpul săptămînii le găsești cu opt lei, în week-end sînt zece-doișpe, pentru hipsteri. Deci un kil de roșii, ceva ceapă pentru ostropel, cartofi, să nu uit de cartofi – șase lei e acum kilogramul, unde-s vremurile în care cartofii din Obor erau doi lei? –, la același om, ăla cu mîini negre și bătucite de muncă, tot de la nenea ăla iau, ce dacă îs șase lei? Ah, și niște fructe, dar căpșunile nu au nici un gust, aș putea să iau niște afine de la prietenul meu ardelean, dar ultima oară au prins mucegai în două zile, nu e sezon de afine, oare de unde le tot scoate? Nu mai iau fructe, aștept vara pentru fructe, de cireșe încă nu mă pot atinge, mai gust de pe tarabe, sînt 30 de lei, peste doar o lună vor fi la jumătate de preț. Una peste alta, cred că mă încadrez în o sută de lei. Da, și ouă, nu cred că sînt de la găini din alea crescute nu știu cum pe la sol, dar parcă sînt mai bune decît cele de la Mega. Mă uit prin geantă și îi zic rockerului care îmi ceruse o țigară: „N-am nici bani, îmi pare rău!”. Rockerul trage cu ochiul și observă ce bani am în portmoneu și zice rîzînd: „Cam slăbuț!”. Începe să mă enerveze rockerul, îmi face mie inventarul, cine se crede? Înainte făceai o piață decentă în Obor cu 100 de lei, acum nu-ți mai ajung nici 200 pentru un strict necesar.

Și uite că e o zi frumoasă și luminoasă de mai și cerșetorul ăsta de țigări și de bani mi-a stricat toată ziua... „cam slăbuț”! La ce se aștepta? – să vadă în portmoneu teancul de bancnote? Mă uit la mine din afară – da, sînt o doamnă respectabilă, nu-i așa, femeie „bazată”, realizată, în mod normal chiar ar trebui să merg în piață cu un teanc de bancnote, nu cu o sută de lei, adică vreo treizeci de euro în banii ăștia ai Europei din care, chipurile, am face și noi parte (pentru că prețurile sînt aceleași peste tot și în Germania, și în România). Nu mai sînt la vîrsta lui la care să cer bani de țigari și de o bere. În drum spre piață, mi-e foame. Mă opresc la patiseria de la Bucur, din colț, unde e mereu coadă, ca să-mi iau o merdenea, știu că îngrașă cumplit și e plină de margarină, însă nu e bine să pleci cîine flămînd la vînătoare sau în piață pentru că ai tentația să cumperi mai mult decît ai nevoie, iar acolo e o femeie cam cu cîțiva ani mai în vîrstă decît mine care cerșește decent de ani de de zile. Care este diferența între mine, cu toate școlile și cărțile mele, și ea? Aproape nici una – mă necăjesc eu și parcă nu mai am nici un chef să merg în piață, să număr leu cu leu suta aia, să stau la coadă la Cocorico și să-i spun femeii de la pîine să-mi dea jumătatea mai mică, de ce nu-i cer direct o felie?

Piața Obor se schimbă, eu parcă nu evoluez cu nimic, trec anii și tot am perioade din astea de care după aceea mi-e și jenă să-mi amintesc, perioade de strictă supraviețuire în care nu pot face nimic altceva decît să mă deprim. E adevărat, au fost și timpuri decente în care mai ieșeam și eu la o cîrciumă, mai mergeam la cîte un spectacol de teatru, mai plecam într-o vacanță, după care zbang! – mai vine una din asta cu suta de lei și simt mereu că o iau de la capăt sau că pedalez în gol. Din nou e adevărat că mai toată viața am avut mai mult sau mai puțin un statut de freelancer, am trăit din te miri ce „proiecte” (așa se zice acum printre artiști), nu că mi-aș fi dorit-o, profesia pe care mi-am ales-o mi-a dictat-o, poate că trebuia să fac un ASE, să mă apuc de pe la 30 de ani de IT (deși am fost praf la matematică) sau să fac ce mi-a zis mama la telefon, mai în glumă, mai în serios: „Adina, de ce nu te faci și tu influencer? Uite, fata lui Măruță cică e influenceriță, cîștigă mii de euro și n-are decît opt ani”. Cum să fiu, mamă, influenceriță? Dar ce, tu ești Măruță? Ești doar o ingineră pensionară. Și, în plus, tu crezi că n-am și eu meseria mea? De ce nu mă fac astronaut?      

E clar, undeva am greșit-o, dar nu știu unde. Iar dacă, atunci cînd ești tînăr, poți experimenta, poți să te „reiventezi” (și asta e la modă), după o anumită vîrstă nu mai ține. Nu-mi mai dau seama în ce societate trăim, dar eu cînd mă gîndesc că la 40 plus n-am un ban pus deoparte „pentru zile negre”, mă apucă panica. Și așa ajung să iau Xanax. Cînd mă gîndesc că pentru o investigație medicală indispensabilă am plătit cu un card de credit sau că am amînat o intervenție stomatologică luni de zile, mă apucă din nou panica. Și mai iau un Xanax. Iar cînd îi mai aud pe ăștia din jur cu pro bono, din nou foarte la modă, mă apucă și furia. Ați putea să ne scrieți și nouă niște povești pentru copii pro bono? Ați putea să participați la o campanie pro bono? Pe bune? Roșiile din Obor sînt pro bono? Tot nu m-am lămurit în ce societate trăim și care mai e diferența între un artist/scriitor/profesor/intelectual sau ce-o mai fi el și un cerșetor, dar hai să mă duc totuși pînă la Cocorico și să iau niște pui din ăla hormonizat ca să fac un ostropel.