Religia politicienilor

Într-o țară ca România, unde religia rămîne un pilon central în viața multor cetățeni, politicienii nu ezită în a-și face cruci mari în public. Nu ratează procesiunile religioase importante și își împletesc limbajul sacru cu promisiunile seculare. Doamne-ajută să crească PIB-ul!

În campaniile electorale, icoanele și citatele biblice își găsesc adesea loc lîngă sloganele politice. Pe un ton aproape mesianic, un candidat promite „renașterea națiunii”, altul invocă „binecuvîntarea divină” peste poporul pe care vrea să-l conducă. Dacă ar fi să dăm crezare discursurilor, mulți dintre politicieni nu sînt doar aleși de popor, ci par să se considere și puțin „aleși” de Dumnezeu.

Unde se termină credința autentică și unde începe manipularea printr-un discurs cu tentă religioasă? Și ce rămîne, de fapt, din aceste afirmații, după ce cortina campaniei electorale cade?

Politica și altarul, o relație veche și complicată

Împletirea simbolisticii religioase în discursurile politice nu e un fenomen nou. Istoria ne arată că politica a împrumutat adesea din aura sacrului pentru a cîștiga legitimitate. Împărați, regi și lideri politici au căutat să fie percepuți ca fiind mai mult decît simpli muritori de rînd, construindu-și aura de „unși ai Domnului”.

Împărații romani, începînd cu Augustus, au fost adesea divinizați în timpul vieții și chiar după moarte. Augustus a fost proclamat „Divus”, iar succesorii săi au continuat tradiția. În Imperiul Bizantin, împăratul era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Cezaropapismul descrie fuziunea dintre autoritatea politică și cea religioasă, unde împăratul era liderul suprem și al statului, și al Bisericii.

Califii erau lideri politici și religioși ai comunității musulmane, avînd legitimitate derivată din Coran și din tradiția profetică. Ei se considerau urmașii direcți ai Profetului Muhammad în guvernarea lumii islamice.

În Evul Mediu european, mulți monarhi au pretins că puterea lor provine direct de la Dumnezeu. Coroana britanică a folosit, de asemenea, acest concept, justificînd autoritatea regelui prin binecuvîntarea divină.

Înainte de sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, împăratul Japoniei era considerat descendent direct al zeiței soarelui Amaterasu și, prin urmare, o figură divină. Împăratul Hirohito a renunțat oficial la statutul de „divin” doar în 1946, sub presiunea ocupației americane.

Totuși, în democrația contemporană, acest amestec ridică întrebări incomode.

Credință sau oportunism?

România este un teren fertil pentru astfel de mesaje. Conform statisticilor, peste 85% din cetățeni se declară creștini ortodocși, iar Biserica rămîne una dintre instituțiile cu cel mai mare grad de încredere. Și totuși, întrebarea care rămîne suspendată între amvon și urnele de vot este următoarea: cît de autentic este acest discurs? Cîți dintre politicienii care își termină alocuțiunile cu „Doamne-ajută” își pun cu adevărat mîna pe inimă, nu doar pe Biblie, atunci cînd își fac promisiunile?

Există, bineînțeles, politicieni care, prin autenticitatea lor, au reușit să aducă un suflu spiritual real în spațiul public. În discursurile lor, religia nu este un instrument, ci un filtru prin care își ghidează deciziile. Diferența se simte. Spre deosebire de cei care folosesc religia pentru a capitaliza voturi, acești lideri vorbesc despre valori universale – iubire, dreptate, empatie – fără a le transforma în arme retorice. Însă, în majoritatea cazurilor, discursul religios este un cîmp minat. Folosirea sa neadecvată poate duce la polarizare, la cultivarea fanatismului sau la înstrăinarea celor care nu se regăsesc în aceste mesaje. Cînd politicienii își permit să vorbească în numele lui Dumnezeu, riscul este ca, pe termen lung, să compromită însăși ideea de sacru.

Lideri politici, cu Dumnezeu înainte

În Ungaria, Viktor Orbán este cunoscut pentru discursurile sale care subliniază moștenirea creștină a Europei și promovează valorile tradiționale. În iulie 2021, partidul său, Fidesz, alături de alte formațiuni europene, a semnat „Carta valorilor europene”, un document care afirmă că „familia este unitatea fundamentală a națiunilor”, iar cooperarea între statele UE ar trebui să se bazeze pe tradiții și pe respectul pentru moștenirea creștină a Europei. Prim-ministrul Ungariei utilizează frecvent retorica religioasă în discursurile sale, prezentîndu-se ca un apărător al valorilor creștine europene. Orbán a justificat chiar anumite politici, precum restricțiile asupra imigrației, ca fiind necesare pentru protejarea „civilizației creștine” a Europei.

În același timp, în Ungaria, deși avortul este legal, femeile se confruntă cu diverse obstacole care îngreunează accesul la această procedură. Conform legislației actuale, avortul este permis pînă la 12 săptămîni de sarcină, însă procesul implică mai mulți pași obligatorii, precum participarea la cel puțin două sesiuni de consiliere la Serviciul de Protecție a Familiei, cu o perioadă de așteptare de 72 de ore înainte de procedură. În septembrie 2022, Guvernul ungar a introdus o măsură suplimentară: femeile sînt obligate să asculte bătăile inimii fătului înainte de a efectua avortul. În plus, există rapoarte care indică o scădere a numărului de medici dispuși să efectueze avorturi în Ungaria, ceea ce limitează și mai mult accesul femeilor la această procedură.

În Franța, Marine Le Pen, lidera partidului francez de extremă-dreapta Rassemblement National, utilizează frecvent referințe la identitatea creștină a Franței în discursurile sale. Le Pen susține protejarea valorilor tradiționale și a moștenirii creștine, dar împotriva influențelor externe, promovînd o viziune naționalistă care îmbină politica cu elemente religioase. În ciuda faptului că se declară creștină, nu ezită să stîrnească ura: Marine Le Pen a încercat să cîștige sprijinul comunității LGBTQ prin promovarea unei agende anti-imigrație, sugerînd că imigrația musulmană reprezintă o amenințare la adresa drepturilor LGBTQ.

În SUA, Donald Trump, președintele ales al Statelor Unite, a făcut adesea referiri la religie, în timpul primului mandat, adresîndu-se în special electoratului evanghelic. El a promovat libertatea religioasă și a susținut politici care reflectă valorile creștine conservatoare, cum ar fi opoziția față de avort și sprijinul pentru rugăciunea în școli. Deși nu este cunoscut pentru o religiozitate profundă, fostul președinte Donald Trump a apelat la simboluri și retorică religioasă doar pentru a atrage electoratul. Un exemplu notabil este momentul în care a ținut o Biblie în fața unei biserici din Washington D.C., după dispersarea unor protestatari din zonă.

Tot în SUA, Mike Pence, fost vicepreședinte al SUA, este cunoscut pentru credințele sale creștine profunde, care au influențat atît retorica, cît și politicile sale. El a subliniat în mod constant importanța credinței în viața publică și a susținut politici conforme cu valorile creștine conservatoare. Mike Pence este un oponent ferm al avortului, susținînd politici care restricționează sau interzic dreptul femeilor la avort. În calitate de guvernator al statului Indiana, Pence a semnat legi care impuneau restricții semnificative în privința avortului, inclusiv cerințe stricte pentru clinici și furnizori de servicii de avort.

Percepția discursului religios

Cum percepe electoratul discursul religios al unui politician? În țări puternic religioase, cum ar fi Polonia sau Statele Unite, un discurs religios este adesea bine primit. În schimb, în state mai seculare, precum Franța sau Suedia, un astfel de discurs poate genera controverse. Discursurile care invocă religia pot fi percepute ca o încercare de a uni societatea în jurul unui set comun de valori morale, oferind stabilitate și sens în perioade de incertitudine. Un politician care exprimă credințe religioase poate fi văzut ca fiind sincer, moral și dedicat binelui public, ceea ce atrage alegători care apreciază aceste trăsături.

Există însă și percepții negative. În primul rînd, un risc de alienare a alegătorilor seculari. Un discurs religios poate fi perceput ca fiind deconectat de la realitățile contemporane și inadecvat pentru o democrație pluralistă. Alegătorii care susțin o separație strictă între religie și politică pot considera că un astfel de discurs subminează neutralitatea instituțiilor publice și poate deschide ușa discriminării față de alte confesiuni sau persoane nereligioase. Politicienii care folosesc religia în mod explicit pentru a atrage voturi pot fi considerați manipulatori sau ipocriți, mai ales dacă publicul percepe o lipsă de autenticitate în convingerile lor. Dacă discursul religios este legat de subiecte sensibile, cum ar fi drepturile femeilor sau ale minorităților, poate provoca polarizare.

Un antidot necesar: discernămîntul alegătorilor

Responsabilitatea nu revine doar politicienilor, ci și nouă, celor care îi alegem. Discernămîntul devine cheia. Oamenii trebuie să învețe să distingă între credința autentică și oportunism, între valori reale și slogane goale. Mai mult, poate e timpul ca discursurile politice să lase loc credinței să respire un aer nealterat de interese electorale. Și poate că întrebarea pe care ar trebui să și-o pună fiecare politician înainte de a invoca numele Domnului este: „Pe cine slujesc cu adevărat – pe Dumnezeu sau interesele mele electorale?”.

Iar noi, cei din mulțime, ar trebui să fim suficient de vigilenți pentru a auzi răspunsul, chiar dacă acesta e rostit doar în tăcerea gesturilor.