Școli și dimineți

La început, mama era cea care mă ducea la școală. Era ceva drum, de pe Șoseaua Giurgiului pînă pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Exista, însă, troleibuzul 75. Care acum nu mai există, și care oprea nu departe de blocul nostru. Venea, destul de des, dar era mereu plin, mai ales la orele dimineții. Eram însă cu mama, care se descurca. Mă simțeam protejată cu ea, puteam să fac abstracție de ghionturi și îmbrînceli.

Uneori mă mai ducea la școală și tata. Nu mai era chiar ca pe vremea grădiniței, cînd mergeam liniștiți pînă la capătul troleibuzului de la Șura Mare. Iar acolo ne ocupam locurile noastre, plus încă unul pentru prietena mea imaginară Cari Maca (asta, din fericire, doar pînă se aglomera troleibuzul). Îl luam pe același 75, la fel de aglomerat și cu îmbrînceli.

Numai că tata putea face și din asta o mitologie. Pe troleibuz îl numea Laurică Bălăurică (evident, un diminutiv de la balaurul din basme, devenit personaj de treabă) și, pe parcursul sfertului de oră de drum, îmi povestea diverse despre isprăvile acestuia. Așa, în alt fel decît cu mama, tot nu observam neajunsurile aglomerației. Și, deodată, ca și cum chiar aș fi călătorit cu un balaur, pe un covor fermecat ori cu cîinele dragon din The NeverEnding Story, mă trezeam deja în apropierea școlii.

Nu puteam întîrzia, ca la doamna Pintea, la grădinița de engleză, unde totul era joacă și armonie. Aici, după o anumită oră nici nu te mai lăsau să intri în școală – cel puțin pe la intrarea elevilor. (Doar mama mai îndrăznea să mă introducă în „sanctuar” pe la intrarea profesorilor, ignorînd urletele cîte unui „cadru didactic” hiper-autoritar care era de serviciu). Pentru că trebuia să fiu în clasă la cîntarea imnului și la strigarea catalogului.

Astăzi, știu, povestea cu imnul sună caraghios. Atunci nici nu ne puneam problema, o luam ca atare. Ca atare și nu chiar: cînd imnul se auzea în difuzor, ne ridicam în picioare, dar nu prea cîntam. Eu, una, cel puțin, doar mimam, dacă se uita cineva la mine. Altfel, ne mai hlizeam cu colegii din față și din spate, se legau niște posibile drafturi de povești, în cele cinci minute degeaba.

Apoi se striga catalogul. Și de acolo nu puteai lipsi, căci ai fi fost declarat absent în ziua respectivă. Uneori ți se striga și numele mic. Dar de multe ori erai doar un nume de familie. Ceea ce azi mi se pare dezumanizant. Atunci, iarăși, nu mă prea gîndeam, Plus că eram prea emoționată cînd se întîmpla, cel puțin un timp am fost. Trebuia să fiu pe fază, să mă recunosc în numele acela impersonal de familie cu care, acasă, nimeni nu mă strigase vreodată.

Ba mai mult de atît, cu alte ocazii trebuia să-mi aud strigat și cel de-al doilea nume. De existența căruia aflasem tocmai cu ocazia școlii, nu-l prea știam. Și, în orice caz, nu-l plăceam. Cu toții ne confruntam cu asta. Cel de-al doilea prenume stîrnea mereu rîsete și rumoare. Noi, copiii din clasă, ne cunoșteam într-un fel. Ne identificam cu unul dintre prenume, eram cutare ori cutare, de cînd ne știam.

Și, deodată, deveneam alte persoane. Despre care ni se părea că nu știm nimic. Eram uluiți de aceste identități deloc confortabile căzute așa, tam-nesam, în spinarea noastră, fără să le fi cerut în vreun fel. Ne făceau să ne întrebăm cine sîntem și să ne îndoim, într-o oarecare măsură, de ceea ce aflaserăm despre noi pînă atunci.

Trecea, totuși, și momentul ăsta destul de stînjenitor. Apoi urma uneori lecția propriu-zisă, iar alteori controlarea temelor de acasă, care, de destule ori, presupuneau ascultatul. Catalogul intra iar în acțiune și, de astă dată, foșnetul paginilor sale devenea amenințător. Putea oricînd să-ți vină rîndul. Și acum nu mai era vorba doar de un nume caraghios sau inadecvat. Ci chiar de tine însuți sau însăți.

Deveneai personaj central, cu toți ochii ațințiti asupra ta și cu toate urechile ciulite la spusele tale. Era apăsător, chiar copleșitor. Trebuia să faci față unui rol pe care nu ți-l doriseși, dar de care nu prea aveai cum să scapi, fără consecințe nefaste.

Dar despre asta într-un articol viitor.