Victor Guzun trăiește în Estonia, este membru al board-ului Edge Institute, consultant în transformare digitală şi fost ambasador al Republicii Moldova la Tallinn.
Spuneați că digitalizarea nu e atît ceva tehnic, ca de pe altă planetă, cît mai degrabă un lucru pentru om, pentru soții, copii, bunici, o chestiune utilă în viața de zi cu zi.
Dacă aveam această discuție cu vreo 20 de ani în urmă, probabil ar fi fost ceva nou, ceva ce trebuia să ne mire, dar în Estonia, de exemplu, de vreo 15 ani, digitalizarea e parte din viața noastră. Eu a trebuit să învăț aceste lucruri, dar copilul meu, care are 11 ani, s-a născut cu această realitate. Absolut toate serviciile publice din Estonia, pe toate palierele vieții, sînt digitalizate. Și putem detalia fiecare domeniu, care poate interesa pe cineva, în calitate de cetățean, de părinte al unui copil care merge la școală, de om care își face din cînd în cînd cîte un control la medic sau în calitate de antreprenor. E vorba de toată această interacțiune digitală care face viața mult mai simplă, mai eficientă, mai previzibilă. Eu nu mai pierd timpul pe drumuri, să duc hîrtii dintr-un birou în altul și așa mai departe. Punem la treabă Internetul și toate aceste tehnologii pe care le avem noi toți, pentru ca să ne putem ocupa de lucruri care contează și nu de activități repetitive care nu aduc nici un fel de valoare adăugată.
Dați-mi, vă rog, cîteva exemple despre cum decurg asemenea proceduri în Estonia.
Eu nu am mai fost la nici o instituție a statului de prin 2017, cred. Am deschis aici în Estonia o companie, dar nu am fost la vreun birou de înregistrări sau la primărie sau la administrația fiscală. Am făcut totul online, împreună cu contabilul meu, a durat vreo 30 de minute, și de atunci n-am fost niciodată, la nici o entitate publică legat de această activitate a companiei. Am o firmă unde e nevoie de licență de activitate, dar pe care am obținut-o tot online. Sau, dacă vreau să-mi iau un medicament prescris de medic de la farmacia de alături, nu trebuie să merg la medic. Pot lua rețeta online. Fiecare cetățean are un card de identitate, exact cum sînt cele care acum se elibererază și în România, dar diferența este că acesta este unicul document obligatoriu. Copilul meu, de exemplu, l-a primit la vîrsta 5 zile (apropo, copiii în Estonia pot semna digital de la 7 ani). Toate persoanele au semnătura electronică inclusă în document, ceea ce înseamnă că absolut nimeni nu este exclus din acest circuit, iar cei foarte tineri trăiesc doar cu această realitate. Pentru ei, alt sistem nici nu există.
Dar ce se întîmplă cu cei care nu pot sau nu vor să folosească acest sistem, din cauza vîrstei sau din cine știe ce alte motive?
Aici e un mit pe care eu îl aud de fiecare dată cînd vin în România, prin toate birourile. Vă explic de ce-l consider așa. Persoanele în vîrstă nu au nevoie de o sută cincizeci de servicii digitale. Ele vor să vadă datele medicale, să vadă că pensia vine la timp, să-și vadă, eventual, statutul social pe un program de susținere, să comunice... Au deci nevoie de cinci-șapte servicii. Și problema asta a fost soluționată pe cîteva căi. Dar, în primul rînd, trebuie spus că statul estonian nu forțează pe nimeni să folosească exclusiv serviciile digitale. Oricine poate merge la instituțiile statului să depună un document în format fizic. E o chestie fundamentală. Iar instituțiile statului sînt obligate printr-o lege (numită principiul o singură dată) să nu ceară niciodată de la un cetățean documente sau date suplimentare dacă acestea sînt deja incluse în sistemele de date ale statului. Un alt element important este că responsabilii din instituțiile statului au obligația să explice cetățenilor că există și oportunitatea de a folosi platformele online, de acasă. Pe de altă parte, serviciile digitale sînt extrem de simplu de utilizat, foarte intuitive. Cînd intri pe platforma unică, pe care toată lumea o folosește, odată ce te-ai autentificat cu semnătura digitală, folosind telefonul, lucrurile sînt foarte simple. Și ca să închei răspunsul la această întrebare, s-a constatat că unii dintre cei mai fideli utilizatori ai serviciilor digitale estoniene sînt persoanele în vîrstă. Tocmai pentru că ei au niște limitări, se mișcă mai greu, au resurse financiare mai mici, la noi e frig, plouă și nu vrei să stai prea mult pe afară... Iar la ultimele alegeri, mai mult de jumătate dintre cetățeni au votat online. Și toate procesele astea desfășurate în mod digital sînt mai ieftine.
Estonia este, înțeleg, cea mai avansată țară, cel puțin din această regiune, în privința digitalizării. Care-i secretul?
În primul rînd, ca să fie foarte clar, nu-i vorba de bani. Estonia nu este cea mai bogată țară. E o societate mică, dar care și-a pus un scop foarte clar, Nu avem resurse naturale, nu sîntem avantajați de intersecții de drumuri comerciale internaționale. Și atunci, o decizie foarte clară a Guvernului a fost acest liderism politic digital. Din nefericire, în România nu am prea avut așa ceva. Acum avem un vicepremier responsabil de digitalizare, avem un minister responsabil cu asta, avem o agenție corespunzătoare și avem o deschidere mai largă pentru așa ceva. Anul trecut, de exemplu, sub patronajul președintelui Nicușor Dan s-a organizat un summit digital, la Palatul Cotroceni. Dar aici vreau să mai explic ceva. În procesul de digitalizare, tehnologia contează în proporție de 5-10%, nu mai mult. Asta pentru că acum noi toți avem acces la tehnologie, iar prețul ei e tot mai mic. Cînd am fost într-o țară, în pustiu, am descoperit că toți beduinii locali aveau telefoane mobile mai bune ca ale mele și cu conexiuni foarte bune online. Problema este ce facem cu aceste tehnologii, cum le punem la lucru. Așadar, transformarea digitală a României nu este despre tehnologie, ci despre schimbarea proceselor de o asemenea natură încît tehnologiile existente să poată fi puse la lucru. În 2026, avînd procese și avînd fluxuri de documente din secolul trecut, nu putem face o digitalizare funcțională. Dacă nu schimbăm protocoalele corespunzătoare, nu vom face decît să digitalizăm birocrația. Adică nu vom scăpa de ea. În Estonia s-a făcut o revizie a tuturor proceselor acestora, au fost simplificate la maximum, apoi s-a făcut digitalizarea.
Există țări foarte bogate care nu au servicii digitalizate ca în Estonia. În România, de exemplu, există resurse financiare masive din fondurile PNRR pentru digitalizare, pe care în Estonia nici nu ni le putem imagina. În același timp, vedem în rapoarte recente că România e iarăși pe ultimul loc în Europa. Eu, cu Edge Institute, încercăm să facem mai multă lumină în domeniu, să discutăm cu oamenii.
În Estonia, toate acele arhive pe care le vedem la noi prin birouri au fost trecute pe suport magnetic?
Au fost transformate digital o singură dată, după care au fost trimise unde le este locul, la arhivă, și nimeni nu le mai atinge. Se lucrează acum doar cu metadatele existente online. Aici e un lucru extrem de important. Noi putem să digitalizăm în România toate arhivele. Dar, dacă instituțiile nu comunică între ele și nu fac schimb de date, avem iarăși situația clasică: luăm hîrtia de la primăria X și o ducem la instituția Y. O ducem noi în loc ca statul să aibă grijă ca aceste date să circule automat, într-o secundă.
Aici nu apare problema inerțiilor și intereselor funcționarilor, cărora poate nici nu le convine digitalizarea?
Categoric, da. Eu am interacționat cu multe instituții din România și am o idee despre cum funcționează lucrurile. Am văzut multe situații de genul „aceste date sînt ale noastre”. Dar acele date nu sînt ale uneia sau alteia dintre instituții, ele sînt datele cetățenilor și trebuie să circule liber. Sperăm că, prin înființarea acestui cloud guvernamental de care se tot vorbește și care e în etapa finală, instituțiile din România vor pune acolo toate datele și nu le vor păstra pentru ele. Pentru că dacă se păstrează pe baze diferite, nu vor fi compatibile între ele. E ca și cum eu m-aș apuca să vorbesc acum în estoniană cu dumneavoastră. Un alt aspect, care ține de domeniul politic, este că dacă eu nu am nevoie să merg la primărie sau la nu știu ce minister ori agenție, acel primar, ministru sau agent simte că nu mai e nevoie de el așa cum era înainte. Dar e nevoie de ministru să facă politici publice, de primar să facă drumurile și iluminatul stradal și așa mai departe. De aici vin o mulțime de fobii. Una dintre ele este: calculatorul nu ia mită. Vă dați seama cum e cînd funcționarul înțelege asta și mai înțelege și faptul că un calculator nu are zile de odihnă, nu are concediu și aduce informația într-o secundă?
Mai e o chestiune de discutat aici. Se spune că, într-o lume digitalizată, exiști doar atît cît ai bateria telefonului încărcată. Se întîmplă ca sistemele să nu mai funcționeze.
Digitalizarea are niște riscuri, asta e foarte clar, dar aceste riscuri sînt foarte mici. Cînd s-a întîmplat ultima dată să dispară Internetul în România? Se întîmplă foarte-foarte rar. În schimb, procese birocratizate în instituțiile din țară sînt în fiecare zi. Deci și povestea asta este un fel de mit folosit din greu de cei care se opun digitalizării. Ei spun că, dacă dispare energia electrică, nimic nu va mai funcționa și așa mai departe. Sigur că există riscuri. Dar iată că cei din Estonia deja s-au gîndit la asta, iar pe teritoriul nostru există așa-numite „ambasade digitale”. Deci în alte state ale lumii sînt ținute copiile digitale ale celor mai importante baze de date naționale, registrul populației, registrul militar, registrul cadastral. Aceste lucruri sînt dublate în mai multe entități. Așa se pot preveni unele situații. De exemplu, cînd a venit regimul sovietic în Republica Moldova, ei au ars toate arhivele statului, așa că ulterior mie mi-a fost foarte greu să găsesc toate documentele despre străbunii mei, pentru a-mi redobîndi cetățenia română. Există și riscul atacurilor cibernetice. Întotdeauna se vor găsi oameni răi care să dorească să perturbeze activitatea din alte țări. După un incident din 2007, cînd Rusia a atacat cibernetic Estonia, iar băncile, de exemplu, nu au funcționat cîteva ore, Estonia și-a învățat lecția și a dezvoltat protocoale clare de securitate cibernetică. Și acum, de exemplu, și România este parte a centrului de securitate cibernetică NATO, care este nu la Washington, nici la Bruxelles sau București, ci la Tallinn. Estonia a transformat o problemă într-o oportunitate.
Poate că Estonia fiind o țară mică, digitalizarea a fost mai simplu de organizat?
Ăsta e un alt mit. Vă dau doar un exemplu. O țară aflată în regiune, în plin război și mai mare decît România ca teritoriu și ca populație, se numește Ucraina, este mult peste România în ceea ce privește transformarea digitală. Iar Ucraina nu are acces la PNRR, nu e membru NATO, nu are acces la resursele europene și nici la expertiza europeană. Și Republica Moldova este mult peste România la acest capitol. Mai sînt state la care nici nu vă gîndiți, care au făcut digitalizarea foarte rapid, de exemplu Kîrghîzstan sau Mongolia (un stat despre care în România, în general, se știe doar că e între pustiul Gobi și Taklamakan). Am și exemple de state bogate, ca Italia, Franța ori Germania, care au procese de digitalizarea departe de cele din Estonia. Deci poveștile cu banii, cu dimensiunile sau cu persoanele în vîrstă care nu pot folosi asemenea servicii sînt mituri folosite împotriva digitalizării.
Dar știți că în România, de exemplu, în zilele în care se ia pensia, se fac cozi la bancomate, pentru că foarte mulți pensionari scot toți banii cash imediat ce i-au primit? Cum se poate schimba rapid o asemenea mentalitate?
Și asta am auzit-o de un milion de ori. E o chestie care se învață. Nu știu de ce în Estonia mentalitatea ar fi alta. Oamenii scot banii din anumite cauze. Iar una cred că e neîncrederea în funcționarea sistemului sau necunoașterea lui. Ei ar trebui să știe că e mai sigur să folosești cardul bancar decît să umbli cu bani cash la tine. Poate lipsesc campaniile despre beneficiile plăților făcute online sau cu cardul. Trebuie făcute studii pentru a se vedea unde este problema.
În concluzie, digitalizarea trebuie să ușureze viața oamenilor, nu s-o complice. Iar dacă noi păstrăm procesele în paralel și obligăm funcționarii să facă lucrurile și în formă digitală, și pe hîrtie, acelor funcționari publici nu le va plăcea digitalizarea care nici lor nu le va ușura viața, ci le-o va complica.
Credit foto: Wikimedia Commons
