În urmă cu cîțiva ani, pe o furtună teribilă cu tunete și fulgere, am ascultat la Iași cîteva piese simfonice compuse în tranșeele Primului Război Mondial. Cîteva luni mai tîrziu, un bun coleg și prieten a propus o dezbatere despre experiența senzorială a confruntării ce nu doar că nu a „încheiat toate războaiele”, dar a dus la altele, niciodată cu adevărat închise. În fond, spunea atunci Nicolae Mihai, războiul are o istorie senzorială proprie. Experiențele auditive și vizuale pe care amintirile foștilor combatanți sau civili din spatele frontului, fie aceștia bărbați, femei sau copii, le-au consemnat fie în opere literare, fie în memorii și jurnale uneori rămase în forme brute, niciodată revăzute sau corectate de autori, sînt doar cele mai simplu de reconstituit. În plus, imaginea și sunetul apelează la experiența noastră contemporană – turația motoarelor despre care bunicii noștri, tinerii din 1940-1944, le auziseră peste orașe; zgomotul mitralierelor grele din 1989; dronele în acțiune sau prizonierii abuzați din zilele noastre. Acum, ca și aproape acum un secol, războiul avea un fundal sonor al său. Neli Cornea, o feministă care a petrecut cîteva luni ca voluntară în spitalul din Brăila, l-a descris astfel: „Învățasem să cunosc toate nuanțele muzicei infernale, ce produc armele. Știu astăzi să deosebesc foarte bine șueratul de glonț de pocnetul șrapnelului, de cîrîitul mitralierei însoțit de mugetul tunului. Și nu pot să spun că-mi displace – cînd e departe. Cînd mi se sparg în cap, – se schimbă chestia...” (Însemnări din vremea războiului, București, 1918).
Există însă o experiență senzorială pe care nici o imagine de film sau televiziune sau zgomot auzit de la o distanță sigură nu o poate recrea sau reimagina: mirosul cîmpului de luptă și al tranșeelor, inclusiv al zonelor din spatele frontului. Există, evident, cîteva clișee ce descriu „mirosul” războaielor: de „praf de pușcă”, de „petrol”, de „lăcomie și profit”. Mirosul războiului a fost însă unul real, descris tot prin cuvinte. „Noaptea fermecătoare” de vară prin care locotenentul Constantin Sturdza își conducea soldații s-a schimbat brusc cînd au dat peste „un miros îngrozitor”, provenit de la răniți, cadavre, conserve uitate în aerul fierbinte (Jurnal de front (26 iulie – 8 septembrie 1917), Pitești, 2018). Prea revoltați să mai caute eufemisme, alți ofițeri și civili au descris în cuvinte oripilante, cu trimiteri vizuale și olfactive directe, latrinele și toaletele. La Sinaia, în graba retragerii, soldații trecuseră mai întîi prin luxoasele băi ale luxoaselor hoteluri în care, în civilie, nu aveau acces. De fapt, curățenia corpului și a echipamentului era posibilă doar în rarele ore în care luptele se calmau, iar soldații, indiferent de grad, reușeau să își schimbe rufăria. Pline de răniți, spitalele de campanie cu greu mai puteau respecta regulile igienice, deși tratau inclusiv boli de mizerie, precum tifosul exantematic sau holera, iar miasmele pot fi doar bănuite, deși pentru mulți deveniseră parte a cotidianului. Știm mai puține lucruri despre mirosul hranei, probabil pentru că simpla existență era mai importantă. Despre lagărele de prizonieri se știe că nu aveau printre priorități asigurarea igienei și hranei, astfel încît mirosurile păreau cea mai mică problemă.
Înainte de a ajunge în orașe – mai întîi prin bombardamente aeriene, apoi prin lupte de stradă –, războiul se purta în natură, în păduri înverzite, pe cîmpuri pe care miroseau noroiul și florile, pe mări. Oare o compunere școlărească de genul „A venit vara pădurea foșnește plăcut cîmpul e plin de flori iarba așteaptă să fie cosită pîrîul curge alene“ poate sugera amestecul de mirosuri ale naturii cu cele specifice luptelor? Vîntul este cel care poartă mirosurile, iar oricine a stat într-un loc azi nepoluat și în care vîntul își schimbă des direcția poate simți mai multe miresme sau izuri, într-o succesiune rapidă. Tot vîntul este cel care răspîndește gazul de luptă, al cărui miros inițial pare a fi fost plăcut, de ananas și piper, înainte de a provoca moartea lentă și sigură. Războiul aduce nu doar mirosuri noi, nefamiliare, ci și anosmia. Pierderea mirosului a fost unul dintre simptomele observate la soldații afectați de „șocul tranșeelor”, poate cel mai puțin nociv dintre toate.
Ceea ce ne spune mirosul despre un război nu are de a face cu metafora prafului de pușcă, a discursului urii sau intereselor energetice specifice. Acestea sînt constructe ideologice sau literare pure. Tehnologia va permite probabil în viitor experiențe olfactive asociate imaginilor și sunetelor, dar pînă atunci doar cuvîntul scris și imaginile de arhivă vor evoca o experiență senzorială aparte, în care cîmpul înflorit sau zăpada din pădurea de brazi se îmbină cu mirosul de armă folosită de omul redus la grija ancestrală pentru supraviețuire. Astfel că pot doar încheia cu o metaforă: mirosul adevărat al războiului se simte numai în prezența zeului Marte.
Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).
.jpg)
